Suspin sub pruni

Zilele trecute am fost la țară, în Gorj, acolo unde mi-am petrecut copilăria. Era cald, cer senin și ciripit nebun de vrăbii derutate de primăvara prea caldă. Vrăbiile se numesc la noi brabeți. Cât privește de­numirile dealurilor, văilor, râurilor și câm­piilor, ele mai sunt cunoscute doar de cei vârst­nici. Dintre tineri, puțini mai păstrează în memorie culoarea de odinioară a copilăriei. Nu mai sunt vite, nu mai sunt oi și capre, nu mai sunt butoaie de umplut cu vinul de pe deal și nici vie pe care s-o culegi cu tragere de inimă; nu mai sunt pătule încărcate cu porumbul mic al porumbiștilor rătăcite între ogașe. Nu mai sunt nici locurile drepte, orizontale, în care ne jucam poarca. Cel mai căutat din­tre ele a fost Sudoame. Un spațiu deschis, desfășurat pe câ­teva pogoane, în care iarba creștea egală, ca pe un sta­dion, iar vegetația păduroasă lipsea. Nici astăzi nu cresc arbuști sau tufe de măceși, de altfel plaiul s-a înclinat de la ploi, și au apărut gropi. Doar numele a rămas, deși nimeni nu mai știe ce înseamnă. Bătrânii care știau au murit. Sora mea, Maria, a auzit însă o lămurire ajută­toare: Sudoame ar veni de la Subdoamne, sub Dum­ne­zeu. Câmp deschis către cer, între vii și păduri, ca o insulă bântuită de soare, pe care fetele își pășteau vacile și oile, de frica pădurii întunecoase. Pe timpuri, ajun­geam aici pe ulița ce despărțea casa bătrânească de „via Manolicăi”. De fapt era via noastră, dar vecina Manolica îmi era ca o mamă, mă lua în brațe, când eram mic, și-mi culegea terează coaptă. În amintirea ei dureroasă, pentru că murise de tuberculoză, i-am folosit numele pentru grădina cu vie, mărginită de cireși și vișini. Astăzi, sunt morți toți pomii. Și merii, și perii, și prunii cu prune gra­se, năpădite de clei. Urc pe lângă ultimii pruni rămași din liva­dă. Îmi arunc privirea și spre Su­doa­me, și spre Sub Vii. Pe linia conductei, marcată de po­pân­dăi de beton, ajungi la Măiagă și, mai încolo, la Șe­sul Cucoanei, la Cârlig, la Dudul lui Chelu și la Rușchi. Nume românești, cum azi nu găsești. Aici creșteau odi­ni­oară cei mai buni struguri, cele mai gustoase nuci și cele mai dulci pere de toamnă. Cândva, au fost și multe știu­bee. La Știubeiul lui Ilie Ciobanu, de pildă, ajungeai și iar­na, fiind îngrijit de pădurari pentru lupi, vulpi și mistreți.

Astăzi, Sudoame s-a scufundat. Dealurile au crescut, s-au înălțat. Sub Culme a intrat pădurea. Flăcăii de odi­nioară au îmbătrânit, sunt triști, au memoria slabă. Cine se dădea în copilărie pe mătură, înainte de a-și lua sanie, privește astăzi, cu nostalgie, curțile pustii ale caselor bătrânești. Ultima dintre ele, la marginea platoului Su­doame, a fost a noastră. Mama i-a vândut-o unui necunoscut. O port în suflet ca pe un buletin de identitate. Amintirile mele au nevoie de ghid.