Nu știu de unde a apărut trandafirul japonez în casa noastră. Dar știu bine că a fost unul dintre acele lucruri foarte dragi soției mele. Casa noastră era plină de flori și între ele trona „băiatul”, numele cu care era alintat trandafirul.
Mă amuzam, ascultând-o cum îi vorbea în fiecare dimineață: „Ei, ia spune, cum a dormit băiatul mamii, te-a supărat cineva? Ești vesel, totul a fost bine. E clar”. Sunt sigur că și peste zi dialogul continua. Dovadă, faptul că niciodată seara nu s-a culcat fără să-și alinte protejatul: „Hai să ne odihnim, gălbiorule. Hai la culcare. Ceilalți copii au adormit deja. Stingerea, băiete!”.
Mi-era dragă femeia asta, care continua să se joace, făcând viața mea și a copiilor tot mai plină. Mă bucuram pe ascuns, văzând-o și auzind-o cum se copilărește, deși viața o împovărase și cu destule necazuri.
Și anii treceau, cu bucuriile și neîmplinirile lor. Mulțumeam în fiecare zi bunului Dumnezeu că am lângă mine această făptură minunată, darul cel mai de preț pe care îl primisem vreodată. Până în ziua când trăsnetul necazului ne-a lovit crunt: soția mea a fost lovită de-o boală gravă, care a țintuit-o la pat. Presimțiri negre au început să ne dea târcoale, cernindu-ne fețele și casa. S-au stins încet toate luminile bucuriei noastre.
Îmi priveam cu alți ochi copiii și tot ceea ce mă înconjura. Toate erau altfel. Și trandafirul nostru era altul. Atunci, într-una din zile, un fapt mi-a atras atenția. Ramurile, altădată țintind lumina ferestrei, s-au întors, căutând locul unde bănuia, ori poate știa, că se aflau mâinile, glasul și sufletul care-i mângâiaseră până atunci zilele. Nu le mai interesau lumina. Tindeau către alte lumi. Sau poate o auzeau cum spunea, cu jumătate de glas: „Să nu uitați să-i puneți apă băiatului, și să mi-l alintați puțin, mai ales la culcare”.
Apoi, buna mea soție s-a stins. A plecat dintre noi, lăsându-ne casa pustie și un gol imens în suflete. Ne-am plâns necazul și am încercat să ne oblojim rănile atât de adânci. Și întotdeauna am avut senzația că trandafirul este parte a durerii noastre. Până în ziua când s-a hotărât să moară și el.
Altădată, apa dispărea imediat, astâmpărând setea rădăcinilor, acum a început să băltească, ascunzându-se sub o pojghiță verde… Apoi, frunzele și-au plecat nevăzuții ochi, lemnul a început să crape și viața a plecat…
Cum spuneam la început, nu știu de unde a venit în casa noastră trandafirul japonez, dar sunt sigur că știu unde se află acum… Acolo, undeva, departe, foarte departe, dezmierdat de mâinile care au avut moliciunea catifelei și înălțarea rugăciunii, auzind doar el vorbele în căutarea cărora a plecat: „Ce mai faci, băiatule” și „Ți-e bine, gălbiorule? Mie poți să-mi spui. Acum, doar mie poți să-mi mai spui, japonezule…”.
TUDOR C. – Constanța
