Rudele neștiute ale Mioriței

• România, am mai spus-o, este o forță la nivelul Uniunii Europene, în ce privește creșterea oilor: peste 10-11 milioane de capete! Numai spaniolii au un efectiv național mai mare decât al nostru, dar și populația țării este mai numeroasă. La export, pe piețele din afara blocului comunitar (cu precădere țări musulmane), ocupăm locul I. Acest succes este, de departe, al rasei Țurcană. În același timp, mai avem câteva rase autohtone care abia supraviețuiesc. Care sunt acestea? Le salvează cineva? •

Atracția târgurilor

În România, rasa Țurcană este reprezentată în mod covârșitor. Are origini străvechi, dar, de-a lungul timpului, s-a împărțit în mai multe varietăți: bucălaie (cum e oaia din Miorița), brează (în Țara Hațegului), oacheșă și bălă (originară de pe Valea Sebeșului). Un lucru e clar: turmele pe care le vedeți pe dealuri și la munte, când ieșiți în concediu, sunt formate, de cele mai multe ori, din animale aparținând rasei Țurcană. Șansa de a întâlni vreo turmuliță de oi din rase „locale, în pericol de abandon” este redusă. Oile rare nu sunt de văzut chiar la drumul mare. Le descoperi mai degrabă la târgurile agricole, unde stăpânii lor le aduc și le expun în țarcuri metalice. Sunt atracția acelor evenimente. Remarci imediat diferența de aspect între aceste rase locale și rasa dominantă: coarnele, lâna și pielea sau conformația corpului, în ansamblu, sunt altfel. Trăsăturile acestea distinctive sunt rezultatul unor încrucișări între rasele aceleiași specii, petrecute de-a lungul secolelor. Sunt povești uimitoare despre originea acestor rase rare, povești care interferează cu istoria mare a românilor.

Oaia cu cap negru de Teleorman

Cine este din sudul țării a văzut, probabil, această oaie masivă, cu cap negru. Animalul acesta lânos a devenit un fel de emblemă a județului, deși populează și ferme din județele învecinate. Rasa a fost omologată în 2010, dar originile sale sunt îndepărtate, fiind cunoscută și sub denumirea de carabașă („cap negru”, în lb. turcă). Introducerea acestei rase la nord de Dunăre ar putea fi pusă pe seama păstorilor aromâni, care urcau spre miazănoapte cu turmele lor, în căutare de pășuni cu iarbă grasă. Este o oaie „bună de lapte”, cum spun gospodarii, dar și de carne și de lână. Numai avantaje. Din păcate, arealul său de răspândire este limitat la sudul țării. Omologarea ca rasă de sine stătătoare a fost făcută la inițiativa ing. Ruxandra Joiţoiu, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Ovine şi Caprine Teleorman: „În 1975, când am ajuns eu prima dată în judeţul Teleorman, la socrii mei, pe bătătură, pe 6 octombrie mulgeau oile şi acestea aveau talie diferită faţă de oile alături de care am crescut la părinţi, în Paşcani. Una e să vezi oaia ţurcană, cu care am copilărit eu, şi alta e să vezi oile de aici, care sunt şi bune de lapte. La noi, în luna septembrie, era ultima lună de muls, iar aici, în octombrie, mulgeau oile. Au meritat toţi crescătorii din judeţ şi merită şi acum, miile de felicitări că au reuşit să menţină rasa”, mărturisea doamna Joițoiu într-un interviu pentru Agerpres.

Țigaie – varietate ruginie

Este o rudă (varietate), nu neapărat mai săracă, dar cu siguranță mai puțin cunoscută a rasei Țigaie, a doua ca importanță în România, după Țurcană. O regăsim cu precădere în satele din preajma Brașovului, până spre Sfântul Gheorghe și Brețcu, chiar și în Harghita. Am admirat o turmă de Țigaie – varietatea ruginie și în județul Cluj: la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă. Am ajuns acolo împreună cu Valentin Bâlteanu, cercetător științific la Institutul pentru    Științele Vieții, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca, preocupat de existența raselor locale, nu numai de ovine, dar și de porcine (Mangalița și Bazna) și de bovine (Sura de Stepă). Cercetătorul clujean vizitează frecvent fermele, prelevă probe și le analizează în laboratorul pe care-l conduce, pentru a descifra enigmele care încă dăinuie în ce privește originea și evoluția acestor rase. Mai mult, expertul pledează și pentru valorificarea în plan culinar a raselor locale: „Gustul unui produs culinar preparat din carnea acestor animale din rase locale nu poate fi cunoscut ori­un­de. Este o marcă a tra­diției locale. Mă stră­duiesc să-i conving pe fermieri și pe patronii restaurantelor să colaboreze și să ofere clienților, turiștilor, mâncăruri cu amprentă locală”. La Târgul Agraria, organizat tot în județul Cluj, în aceeași perioadă, am cunoscut un crescător de oi din rasa Țigaie – varietatea ruginie, ferma fiind în comuna Luncani. Nichifor Lăscău mi-a spus că și persoanele care nu mă­nâncă de obicei carne de oaie pot încerca să con­sume carne de la o oaie Țigaie (varietatea ruginie), fiindcă „mirosul specific, de care fug unii, aproape nu se simte. Eu cresc aceste oi, fiindcă au fost aduse de bunicul meu, de la un IAS din Ialomița, el era președinte de colectiv în sat la noi, dar mai umbla prin ța­ră”. Potrivit unor studii de anvergură internațională, rasa Țigaie ar proveni dintr-o specie de ovine sălbatică răspândită între Marea Caspică și Munții Himalaya. După domesticire, ar fi fost adusă la nord de Dunăre de coloniștii romani și de negustorii care soseau din Asia Mică. Oile de pe Columna lui Traian și de pe Monumentul de la Adamclisi ar fi ase­mănătoare mai degrabă cu Țigaia, decât cu ­Țurcana. O analiză genetică a oaselor de animale din siturile arheologice ar putea oferi rezultate convingătoare.

Oaia Rațca (Valahă cu coarne în tirbușon)

Vreau să vă spun un mic secret: nu am văzut niciodată până acum o oaie din această rasă, deși am circulat destul de mult prin țară și am întâlnit animale din multe rase. Pur și simplu, nu am avut ocazia. Ca aspect, este cred cea mai nostimă oaie care paște pe pășunile românești, datorită coarnelor răsucite ca un tirbușon, așa cum aveau și unele rase din Egiptul antic și din Africa de Vest. Românii i-au spus Ratska, „sârbesc”, de la Rack, sârb, iar sârbii i-au spus Valaska. „Se pare că este oaia adusă în Balcani de soldații unei legiuni romane originari din Orientul Mijlociu și Egipt. Urmașii lor au supraviețuit acolo ca o comunitate distinctă, până în secolul al XVII-lea, fiind slavizată, apoi maghiarizată. Menționăm că „până la sfârșitul sec. XV-lea, existau cel puțin 35.000 de vlahi în Herțegovina, și în secolul al XVI-lea, 82.692 de vlahi în Smedevo, o regiune la sud de Belgrad, iar pentru o vre­me, Belgradul era aproape un oraș vlah”, după notează C. Dră­gă­nescu în­tr-un studiu dedicat ra­selor de ovine din Balcani. Rațca este o oaie sedentară și sensibilă la temperaturi mai scăzute, fapt care susține ipoteza originii sale din regiuni însorite. Nu putea fi oaia muntenilor din Carpați, care obișnuiau să facă și transhumanță pe distanțe lungi. Printre rasele de ovine locale în pericol de abandon se mai numără: Karakul de Botoșani, Merinos de Suseni, Merinos Transilvănean, Merinos de Cluj, Merinos de Palas. Fermierii care cresc animale din astfel de rase sunt ajutați de stat, cu subvenții agricole, acordate atât de la bugetul european, cât și de la bugetul de stat. În prezent, un crescător de ovine din rase locale în pericol de abandon primește 87 euro/animal/an, pe lângă alte subvenții dedicate sectorului zootehnic. Ideea lui Valentin Bâlteanu de la Cluj-Napoca de a valorifica aceste rase locale în plan culinar merită atenție. În alte țări, lucrurile acestea sunt luate în seamă și puse în aplicare. Ar fi nevoie să colaboreze fermierii și patronii din HoReCa. Ar fi avantajos pentru toată lumea, inclusiv pentru clienți și turiști. Bucătăria locală și turismul ar avea de câștigat. M-aș bucura să văd o astfel de inițiativă. Un slogan inspirațional sună așa: „gândește global, acționează local”. L-aș schimba un pic, ca să zic: „gândește global, mănâncă local”.