ROMÂNIA NECUNOSCUTĂ – Povești fabuloase, cu păsări și animale

• Cu mentalitatea lor cocoșească, care îi face să creadă că sunt stăpânii ogrăzii, oamenii se cred mai marii uni­ver­sului. Când colo, la doar un cucurigu distanță, natura as­cunde for­me de viață uluitoare, desprinse, parcă, din pa­ranormal. Iar multe dintre ele se află în România. Păsări, gâze și ani­male prea puțin cunoscute, veritabili eroi de ro­man polițist •

Balaurul dobrogean și Șarpele rău

Chiar dacă este unul dintre cei mai mari șerpi din România, putând depăși chiar și 2,5 metri în lungime, puțini au auzit de Balaurul dobrogean, și încă și mai puțini au avut ocazia să-l zărească cu ochii lor. Mulți dintre cei care au, totuși, norocul să-l vadă, îl confundă cu un alt șarpe foarte mare din România, numit Șarpele rău. Deși crește până la circa 2 metri lungime, el este cel mai rapid șarpe din țara noastră, putând atinge o viteză de 5-6 metri pe secundă. Nu este veninos, dar poa­te fi cu ade­vărat înspăimântător. Atunci când se simte ame­nin­țat, șuieră puternic, cu gura larg deschisă, și se nă­pustește asupra feței adversarului său, făcând salturi uriașe, de până la 1,5-2 m lun­gime. Astfel, el poate pune pe fugă chiar și ani­male dintre cele mai mari, precum caii. Spre deo­sebire de Șarpele rău, care caută să-și muște cu ferocitate adversarul atunci când e prins, Balaurul dobrogean poate fi descris mai degrabă ca un uriaș blând, care preferă să evite con­flictele. El nu a fost dăruit de natură cu o mare agilitate, dar poate simți de la distanță vibrațiile pro­vocate de pașii ome­nești, și se retrage, camu­flându-se cât mai bine. Pentru a scăpa de potențialii dușmani, el se cațără adesea în copaci. Dacă se sim­te, totuși, amenințat, se dă cât mai tare în spec­tacol: ia o postură ame­nințătoare, ridicându-și partea anterioară a cor­pului, își umflă plămânul cu aer ca să pară încă și mai mare, deschide larg gura, șuieră și face salturi în direcția inamicului. Aceste atacuri sunt însă de cele mai multe ori false, menite doar să intimideze. Nu mușcă decât rar, iar dacă e prins, se resem­nează rapid și devine docil. În ciuda aspec­tului său fioros, are mai degrabă o fire retrasă, du­cându-și viața ascuns pe sub pietre sau prin galerii pe care le sapă cu botul și din care iese numai pen­tru a căuta de mâncare. În România, Balaurul do­bro­gean este considerat o specie pe­riclitată și nu a fost observat până acum decât în ju­dețele Galați, Tulcea, Constanța și Buzău. Su­feră din cauza frag­mentării ha­bita­tului său, înlocuit într-o tot mai mare măsură de agricultura extensivă, care nu mai lasă niciun loc de refugiu pentru animale. Și pentru că îi place să stea pe as­falt ca să se încălzească la soa­re, bie­tul Balaur sfârșește, adeseori, călcat de mașini.

Matrioșka din grădina de zarzavat

Păduchii plantelor îi scot pe drept cuvânt din sărite pe toți gră­dinarii. Verzi, gri, negri, maro, roz sau aproape translucizi, în funcție de seva cu care se hrănesc, ei sunt niște dăunători care trăiesc în colonii, pe partea inferioară a frun­zelor, pe vârfuri și lăstari, și care afectează un ma­re număr de plante, provocând pagube importante într-un interval de timp foarte scurt. Cine are, de exemplu, tran­dafiri în grădină, se poate pomeni pe nepusă masă că bobocii aces­tora sunt supuși unui atac atât de masiv, încât nici nu mai au șanse să înflorească. Nu e de mirare că gră­dinarii, la fel ca agri­cultorii, sunt re­al­mente exas­perați de aces­te vie­țui­toare, de care le este ade­sea foarte greu să scape. Și asta, pentru că ori­cât de bana­le ar părea la prima ve­dere, afidele au o strategie atât de complexă de reproducere, încât le permite un soi de clonare. În unele cazuri, la începutul ciclului sezonier, nu sunt pre­zente decât așa-nu­mitele „fe­mele fondatoare”, care da­to­rită fe­nomenului de parteno­ge­neză, care le permite afidelor să se re­producă asexuat, poartă deja în ele sămânța viitoarei populații. Cu alte cuvinte, femela se naște pur­tând de­ja în pântece o fiică, iar aceasta vine la rân­dul ei la pachet cu un alt em­brion și tot așa, mult și bine. Fie­care fiică nouă apărută pe lume e identică cu mama ei – singura dife­rență fiind di­mensiu­nea. Afida este așadar un fel de Ma­trioșka bizară, din lumea ne­cu­vântătoarelor, care are o ului­toa­re capacitate de repro­ducere. Da­că toți indivizii pro­ve­niți de la o sin­gură afidă de varză ar reuși, prin ab­surd, să supravie­țuiască, s-ar ajunge până la sfâr­șitul sezonului la feno­me­nala cifră de 1,5 miliarde de exem­plare! Dar lucrurile nu se opresc aici. Dacă, de exemplu, co­lonia de afide care a invadat planta gazdă o duce atât de bine, încât proliferează, ajungând la o supraaglo­merare, micu­țele viețuitoare apelează la un alt truc: încep, dintr-o dată, să producă indivizi înari­pați, care părăsesc degrabă colonia pentru a căuta noi plante gazdă. Iar toamna, colonia începe brusc să producă și masculi, care se împerechează cu femelele, astfel încât acestea să poată produce ouăle din care va ieși în primăvara următoare o nouă generație de femele fondatoare.

Un alt secret al afidelor este parteneriatul unic pe care îl au cu furnicile. Coloniile de afide ex­cretă cantități considerabile de glucide, cunoscute sub numele de „rouă de miere”, care reprezintă pen­tru furnici o sursă excelentă de hrană. În schim­­bul acesteia, furnicile apără cu strășnicie afidele împotriva diferiților dușmani naturali, între care se numără, de exemplu, drăgălașele mămă­ruțe. Furnicile pe care le vedem urcând pe tijele plantelor reprezintă, așadar, pentru agricultori, un important semnal de avertizare: invazie de afide! Pregătiți-vă de război!

Bizarul enot și cucul pestriț, care dezgustă pisicile

Între 1928 și 1955, au fost eliberate în natură, în partea europeană a fostei Uniuni Sovietice, pes­te 9.000 de enoți, cu scopul de a spori producția de blănuri, care erau foarte apreciate și folosite în special pentru producția hainelor militărești utili­zate de Armata Roșie. Treptat, enotul a ajuns și la noi, el fiind pentru prima dată semnalat oficial în România în 1951, chiar în apropiere de București. Acest animal, care e originar din Extremul Orient, se numără printre reprezentanții familiei canidae, din care mai fac parte câinii, lupii, șacalii și vul­pile. Deși seamănă, mai degrabă, cu ratonul co­mun din America de Nord, ruda cea mai apropiată a enotului este, de fapt, vulpea. Și, la fel ca aceas­ta, enotul poate provoca numeroase probleme. Din acest motiv, el a fost inclus, din 2019, pe lista spe­ciilor    invazive pentru Uniunea Europeană, pe terito­riul căreia este interzis să fie crescut, trans­portat, comercializat sau eliberat în mediul natural. În România, enotul nu o mai duce la fel de bine ca în vremea socialis­mu­lui glo­rios. Numeroase exem­plare au fost vâ­nate pentru blana lor, iar mul­te dintre zonele în care obișnuia să viețuiască au fost între timp de­frișate. În plus, puii de enot le cad adesea pradă vul­pilor și șa­calilor. Din toate aceste motive, dar și pentru că este un animal care-și face prepon­derent apariția pe durata amurgului și a nopții, eno­tul este rar zărit pe la noi, iar câte o foto­grafie răzleață în care e totuși surprins în natură poate face ocolul presei autohtone, reprezentând o știre de senzație. Asta și pentru că animalul are un as­pect ieșit din comun. Enotul e lung de 60–90 cm, poate ajunge la o gre­utate de până la 10 kg, are o blană a cărei culoare e între gălbui-roșcat și cafeniu-închis și un fel de favoriți care îl fac să se­mene cu Cațavencu lui Caragiale. Spre deosebire de alte canide, enoții se pot cățăra în copaci și hibernează în timpul iernilor reci. Din acest motiv, ei se îmbuibă toamna cu tot ce găsesc, de la fructe și alte plante, până la broaș­te, insecte acvatice, șoa­reci, păsări și ouă, astfel încât până la venirea ier­nii se îngrașă considerabil. Da­că iarna se do­vedește blândă, cu temperaturi care nu coboară sub 5 grade Celsius, enotul poate să ră­mână activ, strecurându-se prin noaptea pădurii.

Imigranți fără pașaport

Potrivit specia­liș­tilor, în țara noas­tră au apărut în ulti­mii 30 de ani, a­proape 20 de specii inedite de păsări, plan­te și alte viețui­toare. Unele sunt com­­plet noi, în vre­me ce altele, pre­cum șoarecele săritor de stepă, zăganul (una dintre cele patru specii de vulturi care au cuibărit cândva în Ro­mânia) și boa de nisip (supranumit șarpele cu două capete, pentru că are coada la fel ca și capul (pen­tru a deruta prădătorii) au reapărut după decenii întregi în care nu au mai fost observate. Printre noii sosiți se numără Pietra­rul de deșert, Gâsca de zăpadă și Cucul pestriț, care provine din zona me­diteraneeană. Spre deosebire de cucul obișnuit, cel pestriț e mai mare, iar puii săi, care parazitează în special cuiburile de coțo­fană, nu aruncă din cuib ouăle, ci doar cerșesc hrana cu țipete ascuțite, de­terminându-și părinții adoptivi să le ofere prio­ritate. În apărarea lor, trebuie însă spus că au găsit o cale de a-și plăti cu vârf și în­desat „chiria”: puii Cucului pestriț secretă o substan­ță care miroase atât de urât, încât ține departe de cuib toții prădă­torii cu nasul mai fin, printre care se numără, de exemplu, pisicile.

Zimbrul – ucis și reînviat

Zimbrul este o specie de bizon care trăiește în Europa, fiind cel mai greu animal de uscat, putând ajunge chiar și la peste 900 de kilograme. Deși maiestuoasele animale, cu o lungime de până la 3 metri și o înălțime de 1,9 metri, nu prea au duș­mani naturali, ele sunt totuși pe cale de dispariție, după ce au fost vânate fără milă de oameni. În Eu­ropa de Vest, majo­ri­tatea zimbrilor au dispă­rut încă din secolul al XI-lea. În unele țări, unde se aflau în proprietatea câr­muito­rilor, au rezistat ce­va mai mult, vânarea lor fiind restricționată. Pe la 1500, Regele Sigismund I al Poloniei a instituit chiar și pedeapsa cu moar­tea pen­tru braconarea zim­­brilor, o restricție aban­­donată ul­terior, astfel că bietele animale au fost ucise pâ­nă la ultimul, până în 1919. Zimbrii n-au avut o soartă mai bună nici pe meleagurile noas­tre, unde ultimul a fost ucis în 1790, în Transil­vania. Du­­­pă Primul Război Mon­­dial, au fost vâ­nați, rând pe rând, absolut toți zimbrii din sălbă­ti­ciile Eu­ropei, ultimul fiind braconat în 1927, în Caucaz. Așa se face că, în în­treaga lume, nu mai existau la un moment dat de­cât 12 exemplare, aflate toate în captivitate. Abia atunci, călăii lor, oamenii, s-au trezit. Și au început să facă eforturi colosale pentru a salva specia. Vârf de lance a fost Polonia, căreia i s-au alăturat, treptat, alte țări eu­ropene, între care se numără și România. Primii doi zimbri au fost reintroduși în țara noastră în anul 1958, în­tr-o rezervație din Hațeg, de către silvi­cultorii ro­mâni. În 2020, populația de zimbri la nivel mon­dial a ajuns la peste 9.100 de exem­plare, iar cea din România, la 214 exemplare, din­tre care 127 în libertate. Astăzi, ei pot fi admirați în Rezervația Dra­goș-Vodă de la Vânători Neamț, în Rezervația Neagra de la Buc­șani (Dâmbovița), în rezervația Valea zimbrilor, din Va­ma Buzăului și în Pădurea Slivuț, din Hațeg. Câteva pe­rechi se găsesc și în unele gră­dini zoo­logice din Româ­nia, pre­cum cele din Hunedoa­ra, din Re­șița și din Târ­goviș­te.

Drepneaua, pasărea avion care se împerechează în zbor

Din luna Aprilie și pâ­nă în August, își face apa­riția în România o specie migratoare ex­trem de neobișnuită: Drep­neaua neagră (Apus apus), niș­te pă­sări mici, cu picioare uluitor de scurte și slab dezvoltate. Și nu e de mirare, dat fiind că se folosesc de ele doar rar, iar atunci când o fac, aleg aproape exclusiv suprafețe verticale, de care se pot agăța cu ghearele lor ascuțite, atunci când cuibă­resc. Aceste păsări de talie mică, cu lungimea cor­pului de 16–18 cm și o greutate de doar 31–52 g, sunt însă niște avioane per­fecte, cu aripi lungi și ascuțite, pe­­naj compact și o formă stranie a ca­pului, cu ochii extrem de adân­ciți în orbite. Forma aero­dinamică le permite să fie unele dintre cele mai rapide păsări din lume, putând atinge viteze de peste 200 de km pe oră. Până și îm­perecherea lor se petrece tot în zbor, la fel ca la libelule, fiind precedată de un joc nupțial atât de spectaculos, încât i-ar tăia oricărui privitor răsuflarea. La viteze care pot depăși uneori 180 de km pe oră, pă­sările se „curtea­ză”, exe­cutând acro­bații aeriene nemaipo­menite, sub for­ma picajelor și a spi­ralelor. Însă drep­nelele nu doar că se îm­perechează în zbor, ci își petrec în văzduh aproa­pe întreaga lor existență, cu excepția scur­telor perioade de cuibărit. Ele se hrănesc și beau în zbor și chiar și dorm în timp ce planează lin, la altitudine mare. Ba până și materialele din care își construiesc cuiburile, precum penele, frunzele sau firele de iarbă, sunt culese cu agilitate, tot din zbor. Impresionant este și numărul uriaș, de până la 20 de mii de insecte, pe care drepnelele le pot prinde zilnic în zbor, în perioada în care își hră­nesc puii. Abilități extraterestre…

Ce-i frumos, la urmă: Pescărașul albastru

Roiurile de fluturi albaștri din pajiștile mon­tane ale Munților Cernei sunt celebre în toată lu­mea. Safire înaripate, scânteind peste flori. Ei bine, în România, există ceva și mai frumos. Cine se plimbă pe lângă apele stătătoare sau lent curgătoare ale Deltei, poate avea norocul să vadă ceva încă și mai spectaculos. Este vorba despre niște păsări de talie mică, având o lungime a cor­pului de 17-19 cm, care au capul și spatele colo­rate într-un albastru ireal de frumos, cu reflexe me­talice: Pescărașul albastru. Are pieptul porto­caliu, gușa albă, culori care îi sporesc și mai mult eleganța. În Deltă li se spune    „Ivan Pescar”, da­torită dibăciei cu care prind pești de talie mică. Pen­tru a cuibări, Pescărașii albaștri au nevoie de maluri abrupte, fără vegetație, așa cum sunt de pildă cele argiloase, în care își pot săpa galerii. Aceste splendide păsări sunt atât de apreciate de specialiști, încât au fost alese drept simbol al So­cie­tății Ornitologice Române, încă de la înfiin­ța­rea acesteia, în anul 1990. Din păcate, distrugerea malurilor naturale unde pot cuibări și împuținarea hranei din cauza poluării bazinelor acvatice riscă să reducă în mod dramatic numărul lor. Potrivit Societății Ornitologice Române, acesta a scăzut la nivel european, în doar 15 ani, cu aproape 50%, iar în România, Pescărașul albastru este astăzi o „pasăre rară”, populația estimată fiind de doar 5.400 – 10.000 de perechi.

Foto: Getty Images, Shutterstock