În România există mai mult de 1400 de biserici de lemn în stare avansată de degradare. Mor, rând pe rând, fără să plângă cineva pentru ele. Instituțiile statului își pasează responsabilitatea de la una la alta, fără să facă nimic. Și totuși speranță există: cu mai bine de zece ani în urmă, o echipă de voluntari din Timișoara a demarat un proiect de conservare/restaurare a unor biserici de lemn. Arhitectul Vladimir Obradovici este unul dintre membrii fondatori ai Asociației „Biserici înlemnite”.
Nu se știe numărul bisericilor de lemn
Totul a început la Crivina de Sus, un sat din județul Timiș. Un grup de tineri, care studiau cimitirele rurale din Banat, au fost șocați de starea precară a bisericii de lemn din sat, dar și de lipsa oricărei perspective de salvare a ei. Și-au asumat acest demers, crezând că lucrurile vor fi simple. Așa au aflat că nu mai sunt nici meșteri, nici specialiști în a lucra cu lemnul la un asemenea nivel. Mentor le-a fost Alexandru Baboș, arhitect stabilit în Suedia, unul dintre cei mai mari specialiști în acest domeniu din Europa și, cu ajutorul lui, au finalizat proiectul după șapte ani. Atunci au înființat asociația „Biserici înlemnite” și și-au mutat atelierul-școală la Povergina, tot în județul Timiș. Într-un parteneriat multidisciplinar, cei de la „Biserici înlemnite” lucrează deja de trei ani la restaurarea bisericii arse de aici. În plus, în 2021, cu ajutorul Asociației Culturale Vernacular, au demarat inventarierea bisericilor istorice de lemn din România în județele Arad și Iași.
– România e plină de biserici de lemn, multe dintre ele părăsite și ruinate. Ele reprezintă, totuși, un tezaur național. Le ține cineva evidența?
– Asta e una dintre probleme, că nu există o evidență actualizată, nu se știe exact numărul lor. Există doar o listă cu peste 1400 de biserici de lemn clasate, dar aceasta datează de prin anii ‘60-’70. Foarte multe dintre ele nu mai există, au dispărut cu totul, iar de altele, foarte valoroase, nu s-a ocupat nimeni să le introducă pe această listă a monumentelor clasate, cum se numesc ele în limbaj de specialitate. Ministerul Culturii e cel care ar trebui să se ocupe de asta, dar nu o face. E scandalos ca, după anii ’90, tu, ca minister, să știi că ai un patrimoniu atât de vast – biserici, locuințe, clădiri de lemn, un material fragil, totuși! – și să nu înființezi o școală de restauratori și specialiști, care să înțeleagă subiectul ăsta și să lucreze în acest sens! Meșterii restauratori ar trebui instruiți în niște centre de specializare, unde, pe lângă dulgherie, să învețe să intervină la un lemn istoric, să-l păstreze cât de mult pe intervenția minimă, să știe să facă anumite tipuri de îmbinări, să nu înlocuiască nimic ce nu trebuie înlocuit. Paradoxal, în perioada comunistă a existat o astfel de școală și monumentele au fost întreținute corect, de-aia și există încă atât de multe, pentru că s-a intervenit corect, la timp. După 1990, lucrurile au scăpat de sub control, nimeni nu a mai coordonat o astfel de strategie, în schimb, s-au înmulțit firmele de restaurare, care, în goana după bani, și-au pierdut etica și n-au mai investit în profesionalizarea oamenilor.
– De ce e nevoie de specialiști cu înaltă calificare pentru o amărâtă de bisericuță din lemn?
– Intervențiile prost făcute sunt mai periculoase decât abandonarea unui monument, pentru că, în urma lor, se poate pierde foarte mult, nu din rea intenție, ci din necunoaștere. Consecințele intervențiilor făcute aiurea, pe lângă faptul că pot pune bisericile de lemn în pericol, reprezintă anularea contextului istoric și cultural din spatele acestor monumente istorice. Este afectată iremediabil nu numai identitatea monumentelor, ci și cea a comunităților cărora aceste monumente le aparțin, deși acum, mai mult ca niciodată, cred că este necesar să fim conștienți care ne sunt rădăcinile și să le prețuim.
„Facem lucrurile după ureche”
– Finanțarea reprezintă, și ea, o problemă? Costurile sunt, câteodată, exorbitante. De unde să aibă satele în care se află bisericile atâția bani?
– Linii de finanțare pe fonduri europene există, problema este că nu sunt folosiți așa cum ar trebui. Dacă o biserică veche doar s-ar proteja să nu mai plouă în ea, dacă s-ar curăța pământul din jurul tălpilor și s-ar lăsa așa, ar fi mult mai bine decât să se facă un proiect de restaurare greșit, care să ducă la pierderea valorii sale, a autenticității și a integrității materialelor.
– Există „infractori” printre specialiști?
– Sunt proiecte de restaurare pe milioane de euro, prin care se înlocuiește nejustificat foarte mare parte din lemnul istoric. Se vine cu betoane și cu chestii maramureșene, introduse aiurea, în Banat sau în alte zone ale țării, total nepotrivit. Aceste proiecte de restaurare sunt foarte slabe, sunt făcute de oameni care pot fi buni pe alt tip de monumente, de zidărie sau de piatră, dar nu de lemn. Nefiind conectați cu ce se întâmplă la nivelul Europei, facem toate lucrurile după ureche, cum credem noi că e bine să le facem. Am văzut biserici distruse din cauza unui proiect de milioane de euro, care era sub orice critică, deși avea toate ștampilele necesare cerute de legislație. Noi, românii, n-avem o problemă să găsim ștampilă. Problema este că ștampilele alea n-au acoperire. Din păcate, nimeni de la nivelul de conducere a țării nu și-a pus problema să găsească niște soluții.
„În România sunt cele mai multe biserici de lemn din Europa”
– Cui aparțin de drept, bisericile de lemn din România? Ministerului Culturii? Episcopiilor? Comunității?
– Statutul bisericilor de lemn e încă neclar. Trebuie protejate ca monumente de arhitectură, dar nimeni nu-și asumă asta; trebuie considerate patrimoniu, dar autoritățile locale nu și le doresc; responsabilitatea e pasată la nesfârșit de la Biserică la Stat, respectiv Ministerul Culturii. Cumva, este de înțeles. O biserică de lemn presupune costuri foarte mari, iar Episcopiile nu mai prea au comunități de credincioși în jurul acestor biserici. Nu zic că e moral sau nu. Ministerul Culturii, oricum, e depășit de situație, de tot ce se întâmplă în țară, nu numai pe lemn, și niciodată nu s-a aplecat asupra acestei părți a patrimoniului. Mare parte din arhitectura românească de lemn e în sate uitate de lume, nimănui nu îi pasă, poate gândesc că nu-i rentabil să o restaurezi. Problema e că nici comunitățile locale nu reușesc să profite de pe urma acestui monument, să-l transforme în punct turistic, sau să ofere niște locuri de cazare și mâncare. Este ceea ce s-a întâmplat la Crivina de Sus, după ce am restaurat biserica.
– De unde ar trebui început, totuși, până nu e prea târziu?
– Ar trebui început prin a fi formați meșteri și specialiști, și abia după aceea alocate fondurile pentru proiecte serioase. Noi chiar am început un parteneriat cu Suedia, pe care ni l-a facilitat arhitectul Alexandru Baboș. Școala nordică a patrimoniului de lemn reprezintă modelul în domeniu peste tot în lume. Sunt fruntea. Cei care au înființat această școală au fost anul trecut la Timișoara, în cadrul Capitalei Culturale, unde am avut un proiect care s-a chemat „Oglinda de lemn”. Urmează să pornim niște proiecte comune, în ideea de a aduce experiența lor și în România. Încercăm un pic să mișcăm lucrurile în direcția corectă. Cel mai important este, însă, ca aceste biserici restaurate să aibă, în continuare, viață, să aibă comunitatea alături de ele, să nu rămână, la final, doar un monument, o piesă de muzeu. Oamenii locului trebuie să o îngrijească, să o deschidă, să invite vizitatorii în ea și cel mai frumos ar fi să o și folosească drept lăcaș de cult. Măcar la marile sărbători. Mai important decât valoarea monumentului ar fi să aibă un rost și un scop.
Dacă nu se acționează rapid, degeaba își vor mai căuta viitoarele generații rădăcinile, căci va fi prea târziu, cel puțin pentru bisericile de lemn. În România, s-au păstrat cele mai multe biserici de lemn din Europa, iar asta ar trebui să ne responsabilizeze. Haideți, oameni buni, să facem ceva!
„E nevoie de oameni pasionați, ca lucrurile să se miște!”
– În dubla dvs. calitate, de specialist și om implicat, de unde credeți că ar trebui să înceapă o acțiune concretă, de salvare a bisericilor noastre de lemn?
– Împreună cu Ordinul Arhitecților din România, ne-am propus să facem o platformă comună, cu toate practicile și inițiativele de acest gen existente în țară. Vă spuneam de cei din țările nordice, care au avut în anii ’70 o problemă similară: s-au trezit că nu mai au specialiști. Și atunci, s-au pus la masă Ministerul Culturii, cu instituțiile de învățământ superior, cu școli profesionale, cu muzeele în aer liber, care aveau meșteri. Așa s-a născut un program național de restaurare, în care s-au format specialiști. Zece ani de zile au mers pe teren, s-a lucrat pe arhitectura medievală de lemn, pe grajduri, pe locuințe, astfel încât masa de specialiști să se formeze lucrând efectiv. De aceea, ei au acum tot ce trebuie ca să-și păstreze și să valorifice arhitectura tradițională de lemn, pe care o prețuiesc extraordinar. Din păcate, eu nu văd asta întâmplându-se la noi. Instituțiile publice sunt pline de persoane care merg acolo doar să-și ia un salariu. Ele nu sunt funcționale la noi.
Funcționează mai bine organizațiile neguvernamentale. „Ambulanța pentru monumente”, de exemplu, e un proiect unic, la nivelul Europei, care acum e preluat și căutat și mulți vor să-l implementeze, ceea ce arată că, de fapt, e nevoie de oameni pasionați ca lucrurile să se miște. Sunt, de asemenea, zone în care s-au făcut ghiduri de arhitectură rurală: Clujul, Baia Mare, cred că și Alba le aplică deja. E un pas înainte, dar nu suficient.
– Ceea ce ați început, ca proiect studențesc, la Crivina de Sus, a devenit o adevărată școală de conservare a construcțiilor de lemn. Experiența voastră ar putea servi drept model?
– Proiectul de la Crivina de Sus a început fără prea multă experiență, dar cu mult entuziasm, pentru că ne-am dorit să salvăm acea biserică de lemn. Prioritatea noastră a fost respectul pentru autenticitatea și integritatea monumentului, dar am avut drept scopuri perpetuarea meșteșugului tradițional de lucru cu lemnul și folosirea de materiale locale și sustenabile, lemnul, piatra și pământul. Comunitatea locală a fost implicată permanent în întregul proces de conservare, și fiecare etapă a fost mediatizată pe rețelele sociale. Timp de șapte ani, s-a creat o adevărată școală de conservare, în timpul căreia au avut multe de învățat atât cei din echipă, cât și ceilalți participanți la ateliere, studenții și voluntarii. Tot ceea ce s-a întâmplat acolo a fost coordonat de personalități și specialiști consacrați în acest domeniu. Colegi arhitecți, participanți la atelierele de la Crivina de Sus, au demarat acum alte acțiuni de salvare, iar meșterii ce au lucrat la Crivina de Sus sunt căutați permanent, pentru priceperea lor. Dacă s-ar găsi resurse și, mai ales, ar fi interes ca astfel de acțiuni să fie demarate și menținute active, în diferite zone ale țării, s-ar putea contura o școală de conservare la nivel național, prin care să se formeze specialiștii și meșterii de care este nevoie, în primul rând în conservarea bisericilor de lemn. Și implicarea mediului academic este de dorit, întrucât, sub o „umbrelă” instituțională, aceste demersuri capătă o altă anvergură și o altă deschidere, componenta științifică și de cercetare fiind una de care este mare nevoie.
Foto: Arhiva „Biserici înlemnite”
Romanian