IULIANA BOTEZAN (profesor, cercetător în Științele Documentării, la Universitatea Complutense, din Madrid): „Oricât ai fi de integrat aici, România e capsula de fericire pe care o avem mereu cu noi”

România din Spania

„Dintotdeauna mi-a fost clar că fără să înveți nu faci nimic în viață”

– Înainte să vă mutați în Spania, ați predat și ați făcut cercetare în România, o activitate pe care o continuați și aici, în cadrul celei mai mari universități din Spania, Universitatea Complutense. Cum ați ales Spania? În ce fel v-a îmbogățit experiența de aici?

– Știți cum se zice: viața te duce unde nici cu gândul nu gândești, și abia la un moment dat, îți dai seama că tot ce ai făcut de-a lungul timpului îți este de folos. Eu sunt din Oltenița, am prins schimbarea de regim din 1989, exact când intram la liceu. Am făcut parte din „generația de sacrificiu”, prima care a dat Bacalaureatul la șapte materii. Pentru mine, a fost foarte important studiul, dintotdeauna mi-a fost clar că fără să înveți nu faci nimic în viață. Am intrat la Facultatea de Filologie din București, am ales o specializare care pe atunci suna ciudat, „Bibliologie și Științele Informării”. Întâmplarea a făcut ca, în timpul facultății, să merg și la cursurile de limbă spaniolă, foarte bine organizate, de la Institutul „Cervantes”. Nu aspiram decât să pot citi în original vreun roman spaniol, la un moment dat. Nu mă gândeam că, în altă parte a vieții mele, spaniola mă va ajuta la mai mult de atât. Apoi, în timpul masteratului, am avut o bursă de cercetare de trei luni în Spania, la Universitatea Complutense din Madrid (UCM). O experiență deosebită, dar, din nou, nu m-am gândit că mă voi întoarce, mai mult decât în vacanțe. Revenită în România, am optat pentru o carieră universitară, la Facultatea de Litere din București. Din 1997, lucram și la Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții (ICCV) al Academiei Române, ca cercetător asistent și coordonatoare a Centrului de informare și documentare. Era nevoie de organizarea bibliotecii de acolo și am depus un proiect de transformare a acesteia într-un centru de informare și documentare. Dar prin 1999, s-a dat o lege conform căreia ca să fii profesor universitar, trebuia să ai doctorat. Dintre foștii mei profesori, la regretatul decan Dan Mazilu erau deja înscriși foarte mulți, ar fi trebuit să mai aștept vreo 5 ani până să fiu acceptată și eu. Am încercat la Institutul Educației, dar temele propuse de dânșii nu aveau legătură cu ce doream eu să cercetez, politicile informaționale. Mi-am amintit că, în timpul celor trei luni în Spania, asistasem la colocvii în cadrul programului de Doctorat în Științele Informării. Am îndrăznit să trimit documentele pentru înscrierea la doctorat, apoi m-am prezentat la două programe dificile de burse pentru studii. Am primit răspuns favorabil de la ambele concursuri.

Pe 26 septembrie 2000, aterizam la Madrid, cu dată de întoarcere: urma să fac doctoratul și apoi să mă întorc în țară. Îmi plăcea mult să călătoresc, dar nu îmi doream să părăsesc România. Pe parcursul celor trei ani de doctorat s-au întâmplat, însă, multe. Mi-am continuat studiile cu alte programe de masterat și cursuri postuniversitare, am fost traducător și interpret în cadrul proiectului PHARE, de sprijin al preaderării României la Uniunea Europeană și pentru instituții de prestigiu din Spania, am colaborat cu Ambasada României; am colaborat la masteratul pentru traducători, de la Universitatea din Alcalá, am făcut și un stagiu la Comisia Europeană. După doctorat, am tradus literatură pentru copii – poveștile Adinei Rosetti sau poeziile Anei Blandiana. Am susținut teza de doctorat în științele informării, obținând „Magna cum laude”, pe teme legate de politici de informare și documentare. Îmi doream să creez un model de aplicare a unor astfel de politici și în România, pe baza experienței UE. Între timp, m-am mai înscris un la masterat și, cum bursa de doctorat se terminase, m-am prezentat la un post de asistent la Facultatea de Științele Informării a UCM. Eram 12 candidați, nu m-am gândit nicio clipă că voi obține postul. Surpriza a fost că am câștigat ­concursul și am rămas să lucrez acolo, mă gândeam că doar pentru un an, până terminam masteratul. Apoi l-am cunoscut pe soțul meu, spaniol, care mi-a spus că el nu poate pleca din Spania, așa că am hotărât să rămân la Madrid, spre marea tristețe a părinților mei, Maria și Liviu, care m-au susținut mereu în tot ce am făcut, inclusiv când nu au fost de acord cu mine. Am rămas, dar nu am încetat niciun ­moment să fac lucruri pentru țară, să îi pun în valoare cultura, să vorbesc despre valorile sale. Îi spuneam fostului nostru ambasador de aici, domnul George Bologan, că, la fel ca George Enescu, mi-e teamă să nu creadă lumea că mă laud, când spun că sunt din România. Domnia Sa m-a întrebat: „Mai e lume care gândește așa?!”. Țara din care venim, cultura în care ne-am format sunt parte din noi, nu concep viața decât ca fiind româncă.

„M-a surprins căldura cu care îi primesc spaniolii pe străini”

– Cum a fost șocul Occidentului, pentru o tânără ajunsă în Spania în anul 2000?

– În ’99, când am venit pentru prima oară, cu bursa de trei luni, nu cunoșteam pe nimeni. Am sunat, unde îmi făcuse rezervarea Consulatul Spaniei dar, probabil, apăruse o greșeală. Doam­na de la pensiune mi-a spus că nu e nicio rezervare pe numele meu. „Și eu ce fac? Nu știu pe absolut nimeni, sunteți singurul meu contact aici!”. Era 6 Ianuarie, vacanță, nu era deschis la nicio instituție publică, și atunci doamna de la celălalt capăt al firului mi-a spus: „Bine, vino aici și vedem cum facem!”. Am sunat la ușă, și prima persoană care mi-a deschis ușa era studentă, ca și mine. Suntem și acum prietene, în cele 3 luni am întâlnit oameni extraordinari. M-a surprins căldura cu care îi primesc spaniolii pe străini. Până să ai ceva în comun, prima fază este marcată de deschidere, de dorința de a te ajuta, de a te îndruma. A fost greu uneori, pentru că nu aveam prietenii din țară aproape, nu aveam cunoștințe, foști profesori sau colegi care să poată „depune mărturie” despre persoana, studenta, Iuliana Botezan. Pe de altă parte, a fost o satisfacție foarte mare că, deși nu mă cunoștea nimeni, am obținut primul loc la concursul pentru postul de asistent. Aveam handicapul vârstei și al originii, într-un mediu destul de conservator. La început, felul meu de a fi, amabil și deschis, stârnea „întrebări”, dar cu timpul, lumea și-a dat seama că e un fel de a fi sincer, altruist, mereu cu dorința de a ajuta.

„Studenții români din Spania sunt printre cei mai buni”

– Se vorbește mult despre modelele educaționale. Toți cei care au studiat în România, înainte de 2000, vorbesc de bine despre învățământul care se făcea la noi…

– Generația mea a crescut în România, cu un respect profund pentru profesori, pentru învățare. Văd aici școli care, ca să atragă elevi, se laudă că nu dau teme. Îmi amintesc că doamna profesoară de Matematică    ne spunea: „Repetitio est mater studiorum”. Ce te face expert într-un domeniu? Studiile de specialitate afirmă că e nevoie de 10.000 de ore de efort și de practică! Îi văd și pe unii dintre studenții mei, care vor totul repede, vor totul ușor, mai ales în primii ani de facultate. Nu toți sunt așa, desigur. E drept, astăzi trebuie să ne axăm mai mult pe specializări, dar nu strică să avem cultură generală, să știm să ne informăm, să putem discerne între o știre bună și o știre cu interese obscure, să avem spirit critic, să putem susține o dezbatere. În Spania, sunt copii care trec de la generală la liceu, iar părinții optează pentru un liceu mai ușor, unde nu sunt teme, iar liceele exigente trec aici, cumva, în planul secund. I-am întrebat pe studenții mei: „Acum, că sunteți la universitate și aveți o perspectivă de carieră, v-ați fi dorit să fi studiat într-un liceu mai exigent?”. Și toți îmi spun că da.

– Ați avut studenți români? Cum sunt ei văzuți în Spania?

– Studenții români sunt foarte buni, chiar și cei care s-au născut aici sau au venit de mici împreună cu părinții. Pentru familiile de români, educația copiilor e primordială. Sunt copii foarte serioși, săritori, atenți, sunt foarte încântată să am studenți români, sunt printre cei mai buni. Am colegi la alte facultăți care spun același lucru. Mi se par mai maturi și mai pregătiți pentru viață decât ceilalți. Studenții spanioli sunt obligați să rămână în familie mai mult timp. În general, „zboară din cuib” târziu, primele lor servicii sunt destul de precare, stau mulți ani cu bursă sau în practică, foarte greu ajung la un serviciu stabil. Din afară, totul pare roz, dar nu e chiar așa. Criza din 2008 s-a resimțit foarte puternic. Un job stabil a devenit mai greu de obținut, iar asta nu te ajută să poți cumpăra o casă, familiile se întemeiază mai târziu, copiii vin sau nu vin, prin ­urmare, societatea spaniolă este foarte îmbătrânită. E o scădere a natalității, iar aici intervine una din contribuțiile românilor, care ajută la indicele ­demografic…

„Nu îmi vine să cred! Este extraordinar, eu vreau să trăiesc în București!”

– De când ați venit, vedeți o evoluție a statutului românului din Spania?

– Cred că a contribuit foarte mult intrarea în Uniunea Europeană, a contribuit foarte mult munca pe care o depun Ambasada, Consulatul, Institutul Cultural Român, dar e și meritul celor care vin, de a nu se rușina că sunt români, de a spune „Sunt român!”, cu fruntea sus, pentru că fiecare persoană este propria sa carte de vizită. Am o doctorandă spaniolă care e în București acum și care în fiecare zi îmi spune: „Nu îmi vine să cred! Este extraordinar, eu vreau să trăiesc în București!”. Cunosc mulți spanioli care au lucrat și s-au stabilit în București. Contează foarte mult faptul că românii se prezintă cu fruntea sus. Suntem mulți români în Spania, cu povești de viață foarte diferite, dar pe oricine ai întreba în societatea spaniolă, cunoaște cel puțin un român serios, muncitor. Dacă ești impecabil în tot ce faci, e imposibil să ți se aplice idei preconcepute, deși, în anumite medii, uneori, te mai întâlnești cu ideea de „europeni de prima mână”, „europeni de mâna a doua”. De aceea e esențial ca fiecare să își mențină identitatea, să o afirme, să o pună în valoare, să nu îi fie jenă nimănui să spună că e român sau să își învețe copiii limba română. Există o comunitate românească puternică în jurul bisericilor, al asociațiilor de români din toate zonele Spaniei, și datorită efortului ambasadei, al consulatelor și al ICR, de a ne uni și a ne menține vie legătura cu țara și cu cultura noastră, printr-o multitudine de activități pentru și cu români. Spiritualitatea, cultura, limba, toate elementele identitare ne leagă și contribuie la a menține vie apartenența la România.

Românii reprezintă al doilea colectiv de imi­granți din Spania după cetățenii proveniți din Maroc. Suntem un plus în mai multe domenii – plătim impozite, asigurări sociale, contribuim la sistemul de pensii. Multe familii tinere vin cu copii deja sau aduc pe lume copii aici. Multe localități din zona rurală au rămas nepopulate, mulți români contribuie la a le repopula, la a lucra în agricultură sau în servicii. În Spania sunt foarte mulți români în domenii foarte variate: medici de prestigiu, avocați, ingineri, profesori, jurnaliști, muzicieni, artiști plastici, scriitori. Vine puternic a doua generație de români, inclusiv din familii mixte, româno-spaniole, bine pregătiți și integrați.

– Impresia din afară e că românii s-au acomodat mai ușor în Spania decât în alte părți ale lumii. Este societatea spaniolă mai tolerantă?

– Trebuie avut în vedere faptul că, timp de mulți ani, și Spania a avut propria sa mișcare migratorie – spre Germania, Franța, America Latină. Probabil că acest trecut cumva comun duce la empatie. La rândul lor, românii învață repede limba, se adaptează, lucrează, își văd de treabă, contribuie la dezvoltarea țării-gazdă. Ca dovadă, pe 2 Mai, românilor rezidenți în Comunidad de Madrid li s-a decernat „Marea Cruce a Ordinului 2 Mai” și e din ce în ce mai aproape ziua în care se va semna acordul de dublă naționalitate.

Dor de Dunăre și păduri

– În tot ce îmi povestiți se simte o anumită nostalgie. Cum se face că până și cei mai bine văzuți români din Occident duc dorul ­României?

–   România e capsula aceea de fericire din copilărie – și nu numai – pe care o avem mereu cu noi. Doamna Florina Nicolae, fost atașat cultural la Ambasada din Madrid, afirma într-un interviu că „România e icoana din inima mea”. Și a mea și a multora dintre noi…

– Care e imaginea la care vă gândiți când vă e dor de România?

– Mă gândesc la pădurile din Predeal. Deși părinții mei erau chemați adesea mai repede din concedii, eu rămâneam cu copiii prietenilor și hălăduiam pe Poliștoacă, pe Cioplea… Zona aceea mi-e foarte dragă. Apoi, mi-e dor de Dunăre, de mersul la săniuș, de colindele din dimineața de Ajun, de sărbători, în general, de plăcintele pe care le făcea bunica, de încurajările mamei, de îmbrățișarea tatălui meu, pe care l-am pierdut anul trecut, care îmi dădea echilibru și liniște de fiecare dată. Mi-e dor de oameni, în general, de familie, de prieteni, mi-e dor să vorbesc în limba română, deși aici o folosesc frecvent, inclusiv acasă. Mi-e dor de București, de Universitate, de strada Edgar Quinet… Am șansa de a călători destul de des, și de multe ori caut o zonă cu natură, care să semene cu pădurile din jurul Olteniței sau din Predeal. Dar e imposibil să găsești păduri de brad ca acolo!

– Copiilor dumneavoastră ce le povestiți despre România?

– Fiica mea cea mare are 12 ani, iar băiețelul are 6. Sunt foarte atașați de România, își iubesc foarte mult bunica și nu concep o vacanță în care să nu mergem în România. „Eu sunt jumătate român, jumătate spaniol!”, spun asta peste tot.

Inteligența artificială – o soluție cu două tăișuri

– Profesați într-un domeniu extrem de la modă: Științele Documentării. Cum se vede prin ochii specialistului societatea informațională în epoca Inteligenței Artificiale (AI)? Ce pericole și ce oportunități apar în noul context?

– Tehnologiile informaționale au ajuns la un nivel de dezvoltare fără precedent, pe care nici măcar scriitorii de Science Fiction nu l-au anticipat! Singura modalitate care poate să îi ajute pe tineri să discearnă între manipulare și informația corectă e pregătirea: să învețe să analizeze sursele de informare și să-și antreneze spiritul critic împotriva „fake news”, care e tot o formă de manipulare, mult mai subtilă. În privința Inteligenței Artificiale, e o sabie cu două tăișuri. Chiar acum lucrăm la facultate pe tema asta. E nevoie să stabilim un cod etic, niște norme și niște parametri în care se poate folosi AI. Este o preocupare foarte mare în lumea științifică. Pericolele, mai ales pentru generațiile tinere, sunt foarte mari. În primul rând, e nevoie de conștiința programatorilor, care să nu introducă preconcepții manipulatorii în munca lor, dar e și o responsabilitate a utilizatorilor de a nu crede tot ce primesc pe tavă. AI trebuie să folosească binelui, pentru a facilita munca unor profesioniști, și nu pentru a-i înlocui. Inteligenței artificiale îi lipsește inteligența emoțională, nemaivorbind de inteligența spirituală, acea morală în slujba binelui.

„Atenția umană s-a diminuat foarte mult”

– Sunteți profesoară universitară într-o lume în care studenții sunt tot mai puternic distrași de la carte, de telefon, de aplicațiile mobile. Cât de greu e să predai în lumea de azi?

– Cea mai nouă direcție de cercetare, care mă preocupă foarte tare, e legată tocmai de lipsa de motivație de studenților. După pandemie, am remarcat că studenții, când vin la cursuri, ori sunt pe mobil, ori se uită pe fereastră, ori nu mai iau notițe, ori nu vin deloc, ori, de la anul I la anul II, dispar, pur și simplu! Este o mare problemă a zilelor noastre: atenția este un bun pentru care concurează acum toate mediile de comunicare, noile tehnologii, industriile de divertisment. Proprietarul Netflix spunea că marele său dușman este somnul uman. Când o persoană doarme nu se poate uita la filmele de pe Netflix! Atenția este bunul cel mai de preț în acest moment. Există un studiu al unor specialiști în neuroștiințe care spune că în ultimii 10 ani, atenția umană s-a diminuat foarte mult. Studenții au început să nu mai fie atenți la ore, să nu mai vină la ore, s-a înregistrat un absenteism îngrijorător, în condițiile în care la noi la universitate prezența e obligatorie. Nu știam ce se întâmplă. Am început un studiu despre nivelul motivației în facultatea noastră – situație comună în toată universitatea – ca să vedem ce se ascunde în spatele acestei aparente lipse de motivație: dacă există vreo problemă de sănătate mintală, de depresie, dacă trebuie să schimbăm planurile de studiu sau modalitatea de predare. Sau dacă tinerii vin la facultate pentru că sunt împinși de părinți și nu au o motivație intrinsecă…

Am descoperit și multe probleme de fond, de sănătate, ca depresia sau anxietatea la examene, anxietatea în viața de zi cu zi, lucruri despre care le era rușine să vorbească sau despre care nu aveau cu cine să vorbească. În universitate au fost și câteva cazuri de suicid. E foarte important să vedem aceste probleme. Uneori, în spatele unei lipse de motivație se pot ascunde lucruri foarte serioase. Lipsa atenției e o problemă serioasă, avem de luptat cu mai mulți „stimuli” exteriori decât niciodată!

Corespondență din Madrid