Anchetă – TRANSAPUSEANA

• De bine și de rău despre un drum de asfalt •

Daniela Vereș, Satu Mare

„Apusenii sunt cu totul altă lume!”

(O mașină parcată, cu număr de Satu Mare, și un cuplu de turiști, soț și soție, fotografiind fericiți frumusețea Munților Trascău. I-am așteptat să se apropie și am intrat în vorbă.)

„Nu se putea să nu ajungem și aici! Am luat la rând toate drumurile trans din țară: Transfăgărășanul, Transalpina, Transursoaia, șoselele din Bucegi, Rarău, Semenic… Eu și cu soțul meu suntem turiști profesioniști, nu ratăm nicio ocazie să evadăm în natură! Dacă nu găsim pensiuni de înnoptat, avem cortul în portbagaj, nu ne facem griji! Când am văzut știrea că și Transapuseana    a devenit practicabilă, ne-am spus că acum, repede, e de mers, până nu dă năvală toată lumea! Un drum de felul ăsta își pierde farmecul când stai bară la bară pe serpentine… Și am avut dreptate: ne-am întâlnit cu foarte, foarte puțină lume. Asta, cu siguranță, o să se schimbe în curând, pentru că Transapuseana e cu adevărat specială! Nu am cuvinte și mi-e foarte greu să o compar cu toate celelalte. Apusenii sunt cu totul altă lume! Sunt unici! Dacă în Făgăraș sau în Parâng e vorba de frumusețea înălțimilor, aici ai și asta, că Trascăul e spectaculos ca peisaj, dar ai și ceva ce nu mai găsești în alte părți: toate satele astea prin care treci, de parcă ai coborî în timp, într-o Românie veche, adevărată. Iar casele astea cu acoperiș de paie sunt încă folosite. E chiar o minune! Nu, n-am cuvinte să descriu bucuria noastră! Pentru asta am venit aici! Pentru liniștea asta! Nu se compară absolut deloc cu nebunia de pe Valea Prahovei sau de la Bran! Sper doar ca tot ce-i aici să se păstreze așa, pentru cât mai multă vreme! M-ar durea inima să aflu că se va întâmpla ca în Maramureș, unde oamenii au renunțat la casele și porțile lor de lemn sculp­tate pentru construcții banale din beton…”

Sidonia Tecșa, Râmeț

„S-o pierdut liniștea care-o fost”

(Am întâlnit-o mergând pe asfalt, în drumul ei de la primărie spre casă. O femeie care, la cei 54 de ani ai ei, e printre cei mai tineri locuitori ai comunei Râmeț.)

„Vă spun sincer, încă nu m-am obișnuit cu asfaltul ăsta. Tot pe pământ mă știam merge spre casă!    Chiar și când am aflat că s-o dat drumul la proiect, tot n-am crezut! Păi, după o viață în care trăiești într-un fel, să se schimbe deodată totul? Că, uitați-vă și dumneavoastră, or apărut case de vacanță ca ciupercile după ploaie. Cred că deja-s 30 nou construite! Și se tot fac! Tinerii, cum or auzit că pământul are o valoare în bani, să vândă și să vândă! Nu-i interesează pe ei altceva! Bătrânii, știți cum îs bătrânii, îi îndupleci mai greu. Dar de vândut, se tot vinde… Nu, n-am crezut! Că la noi o fo grea viața: animale, pământ și atât. Mai înainte, bogat era cine avea moară. Dar de când cu făina și mălaiul la pungă, s-o dus și vremea morarilor. Copiii ne-or plecat la orașe, iar noi tot mai singuri am rămas. Nu vă pot spune exact câți mai suntem în toată comuna, dar în 13 sate, câte are Râmețul, dacă mai sunt 400 de oameni să locuiască permanent, îi mult. Iar eu mi-s printre cei tineri dintre ei, pentru că, Slavă Domnului, am un loc de muncă și un salar. Dar bătrânii noștri, marea lor majoritate, trăiesc din ajutorul social, care știți cât e? 150 de lei pe lună…      Poate ne-o sălta cumva drumul ăsta, dar îs și părți rele la el. S-o pierdut liniștea care o fost. Și tare rău îmi pare de asta…”

Ciprian Trifan, Ponor

„Ciprian Trifan din Ponor vinde pământ pe Transapuseana”

(Sunt câteva mese de plastic, în fața magazinului din Ponor, comuna care va fi mereu pomenită ca fiind locul unde s-a născut fostul prim-ministru, Victor Ciorbea. Una singură e ocupată. Patru oameni, doi tineri, doi mai în vârstă, își petrec lâncezeala amiezii cu un pahar de bere în față. Le cer voie să mă alătur. Sunt bucuroși să mă primească.)

Câți ani am? Am 23, domnul jurnalist! Sunt încă student, acum sunt în vacanță, dar locuiesc tot cu părinții, aici, în sat. Dar eu am un vis de mic, de care vreau să mă țin. Sunt muzician, asta vreau să fac în viață! Să cânt! Să-i fac pe oameni bucuroși! Eu cred că-i mai bine așa de o mie de ori decât să dai fân la vacă! La ce cânt? La saxofon! De unde am învățat? De la nimeni! Nu s-o inventat saxofonul la bunicii noștri din Ponor! Internetul m-o învățat! De mic, vă spun, stăteam lipit de youtube și voiam și eu să cânt ca acolo! Și tot de pe youtube am și luat primele lecții! De unde am avut bani de saxofon?! Am strâns din colindă! Iarna, se colindă prin toate casele Ponorului. Unii și-au strâns banii pentru adidași, eu i-am strâns pentru saxofon. Asta-i! Acum, am și eu întrebare: credeți că mă puteți ajuta să vând și eu ceva pământ? Am pământ mult de vânzare, pământ bun, la drum, se văd toți munții! Să scrieți acolo, la ziar: Ciprian Trifan din Ponor vinde pământ pe Transapuseana! Trăbă bani, domnul jurnalist. Când ești tânăr, trăbă bani! Și acu, dacă tot trec mașinile din toată în țara în sus și în jos pe la noi prin sat, de nu mai ai un’ să te ascunzi și tu ca omu’, nu-i păcat să nu profit și eu din asta?!”

Aurelian Popa, Ponor

„Multe n-or să se schimbe pentru noi cu drumul ăsta!”

(Prieten de-o viață cu Ciprian Trifan, Aurelian s-a născut acum 26 de ani, chiar în ziua în care a căzut guvernul Ciorbea. În presa vremii, a apărut un mic articol atunci, al cărui titlu spunea: „S-a născut un nou prim-ministru la Ponor”. Aurelian râde. Îmi spune că mama lui păstrează ziarul acela ca pe o icoană.)

„30 Martie 1998. Mi-o povestit mama. N-o putut ajunge ambulanța din Aiud pân-aici de ce iarnă era atunci! Nămeți, cât casa de mari! Tata era plecat de vale, cu vitele, că nu era vorba să mă nasc atunci… Ce drum? Ce aveam atunci era bătaie de joc, nu drum! Și, vorba aia, am avut prim-ministru născut la noi în sat, o fo și primarul Bucureștiului omu’, da’ noi, tot ca la 1300 trăiam! M-o năs­cut mama cu moașa, cum era și pe vremea ei, și a bunicilor! Abia a doua zi, pe la prânz, o ajuns și ambulanța de la Aiud la noi! Cică așa drum lung, de 35 de kilometri, n-o făcut șoferul ăla în tătă viața lui! Merea un pic, dădea la lopată zăpada, iar merea, iar lopată… Ca să înțelegeți un pic cum era pe atunci! Că d-aia, eu, unul, când aud că se spune că era mai bine înainte, mă ia cu tremurici pe dinăuntru! Păi, puteai tu, om, să ai tri congelatoare, patru televizoare, tri mașini, două tractoare, cum avem noi acu? Puteai?! Puteai pe naiba! Cum să fie mai bine atunci?! La noi acasă, îs pline congelatoarele de carne! Și înainte n-aveai voie să-ți tai vițelul tău din ogradă! Tăt ei îți dădeau voie, de parcă era vițelul lor… Uite, domnu’ jurnalist, că omu’ ăsta mă contrazice… Ce zici tu, mă, Daniele? Că înainte era respect, credință-n Dumnezeu și oamenii erau uniți? Poate că ai și tu dreptate… Uite, la lucrurile astea nu m-am gândit, drept îi. Că asta, domnu’ jurnalist, e cam cum zice omul ăsta de la masă: s-o cam pierdut omenia în lumea asta în care trăim. Nu prea se mai fac oameni cum erau bătrânii noștri odată! Ce zic bătrânii? Că modelul meu de om în viață mi-i mama! Și ea n-are 50 de ani! Dar așa om curat, să sară în ajutoru’ oricui, eu n-am găsât pe lume! Că așa-i și cum zice omu’ ăsta de m-a contrazis: noi venim dintr-o lume veche și dreaptă, chit că rămasă în urmă. Că eu, tătă copilăria me, doar cu 5 copii de-o vârstă-n sat puteam să mă joc, în rest, numa’ pe munții ăștia cu vacile eram! Când nu era de cosit, plecam pe jos, cu ele și cu tata, spre Huda lui Papară și mai departe, spre Sălciua, la târg, să le vindem, încet, încet, în mersul animalului, de dormeam noaptea sub stele, direct pe pământ, cu câinii alături. Viața asta te face altfel! Dar de când cu vremurile noi și asfaltul, am observat că s-or schimbat și animalele, nu doar oamenii! S-or învățat cu mașina și ele și nu mai vor să umble! Pe cuvânt! Nu mă credeți, dar eu vă spun… În orice caz, eu nu mă văd trăind la bloc, deși facultatea la Cluj am făcut-o. O căbănuță a me s-o închiriez aș vre să am și animalele mele, cum o fo tradiția în familia noastră. Că noi și înainte, și acu, tăt din animale trăim. Doar că acu îi și oportunitatea asta cu asfaltul. Chit că nu-mi convine să văd camioane și motociclete tot timpul, sau oameni care se holbă la mine și nu știu să deschidă gura de bună ziua, tăt cred că-i mai bine că trece asfaltul prin sat la noi. Pământul de-l avem valorează ceva: îi tăt ca și cum ai ține bani la o bancă, da’ cu o dobândă care crește. Altfel, părerea mea e că multe n-or să se schimbe pentru noi cu drumul ăsta! Din ce am observat eu că-i pe lume, tăt ăia cu bani o să profite să-și facă pensiuni mari, cu atv-uri și toate nebuniile… Noi de unde s-avem bani să investim în așa ceva?! Vă spun: pentru omul amărât, la fel o să fie viața, cu drum sau fără.