Schimbarea la față 

Nu cred că știam în vremea co­pilăriei când se încheia luna iulie și când începea au­gustul. Știu însă că cea mai im­portantă zi de la începutul lui August era, întot­deauna, Pobrejenia, Schim­barea la față, când se răsucea căldura spre frig, ultima mare săr­bătoare a verii și prima care anun­ța toamna. Mă străduiam să descopăr semnele care se lăsau peste lume, în noaptea de după această sărbătoare, și me­reu le vedeam mai întâi în pădurea unde ne făceam veacul. Verdele pă­durii parcă obosea și se întuneca, ici-colo apă­rea câte o frunză galbenă, păsările nu mai cântau nebunește, vântul aducea dinspre munte fiori de răcoare. Au­gus­tul a fost întotdeauna luna dul­cețurilor sălbatice, când roa­dele pă­durii ajungeau în cazanul cel mare, forfotind la foc moale, ca să-și poată lăsa aromele și culorile în tihnă. Cum să stai pe-acasă, când tufele de zmeură și de mure se aple­cau, de grele ce erau, până la pă­mânt? Cum să nu aduni coacăzea ursului, frăguțele și afinele brumate de răcoarea nopților de munte, când dealurile erau roșii de ele? Cum să nu-ți iei coșul în spate și s-o pornești încă de dimineață la drum, când gălbiorii, oiescuțele, flocoșeii, hri­bele și bureții usturoși parcă te che­mau să le culegi din mușchiul moale în care creșteau? Rafturile cămării, acoperite cu hârtie albă, tăiată dan­telat cu foarfeca mare, începeau să se umple și să se arcuiască, sub greu­tatea borcanelor pline. Era numai începutul agoniselii de toamnă! Pe lângă cele adunate din pădure, mai erau și cele de pe lângă casă, care trebuiau strânse și pregătite de iarnă, chiar dacă toamna de-abia se ițea, în unele zile mai răcoroase. Păstăi galbene și verzulii, ardei iuți și căprești, mă­nun­chiuri de ier­buri aromate, „pe­trinjei, mo­rareu și zeler (țe­lină)”, puse la uscat pe ațe lungi, ca niște șla­iere, între meri, sâmburi și semințe care începeau să se coacă, frunze și petale, bune de îndulcit ceaiurile și siropurile groase care așteptau iarna în sticle burtoase, legate bine la gură, cu ață trecută peste dop. Dar cea mai mare bucurie era când pri­meam bucăți de faguri înfășurate în frunze de hrean. Se făcea seară, și încă mes­tecam fagurii aromați de cea­ră, în care mierea era adăpostită sub niște căpăcele subțiri. Dulcele rai al copilăriei mele, în care mă întorc tot mai des. Cerul lui e mereu senin.

Otilia Teposu