Povești dintr-o grădină cu flori 

Ușa raiului

Florile sunt eta­lo­nul frumuseții și bu­cu­riei. O casă fă­ră gră­dină de flori pare pustie. Știi, dintr-o dată, că acolo, înăuntrul ei, locuiesc oa­meni neferi­ciți, bolnavi, și poate nu chiar buni la suflet; oameni care n-au visat nicio­dată grădi­na raiului și nici nu cred în exis­tența ei. Grădi­na de flori este foarte impor­tan­tă, pentru că îi bu­cură și pe vii, și pe cei morți, și pe sfinții din icoa­ne, și crucea Mân­tui­toru­lui, și ușile sfin­telor biserici din Ma­­ra­mureș, care sunt împo­do­bite, duminică de du­­minică, în culorile ano­tim­pu­rilor. De ușile bi­se­ricilor se ocupă bă­­trâ­nele cele mai evlavioase, și greu ai putea afla care anume din­tre ele le-a îm­brăcat în flori. Drept aceea, nici nu se pune o asemenea în­tre­bare.

Biserica învelită în flori

Într-o vară, la Roz­av­lea, am văzut ceva care ar miș­ca și o inimă de pia­tră. Biserica veche fiind aproa­pe părăsită, nimeni nu mai merge duminica să-i or­ne­ze ușa cu flori. Tot satul merge la biserica nouă, impu­nă­toare, din centru. Era hramul Mânăstirii din Moi­sei, și pro­să­siile (procesiu­ni­le religioase), în drumul lor, trecuseră pe lângă tris­ta bisericuță de lemn, îm­prejmuită de un gard aco­perit cu șindrilă. Cuprinși de milă, credincioșii – bă­trâne, copii – au început să pună flori din buchetele pe care le aveau, floare lângă floare, pe toată lungi­mea gar­dului și pe acoperișul de dra­niță, de parcă ar fi vrut ca și bătrâna bisericuță, în care se slu­jește o dată sau de două ori pe an, să știe că nu e uitată, că trăiește, vie, în inima lor. Și biserica aceea neagră și veche din lemn părea că zâmbește în soare, învelită ca o mireasă, în flori. Iar nouă, celor care priveam, ne-au picurat în țărână câteva la­crimi.

O grădină de flori de lângă o casă veche cu­prin­de în ea o întreagă lume, o mare de gânduri, o filosofie a în­tregii vieți. Pe lângă florile cu flori, cum sunt stân­je­ne­lul albastru, scânteioarele roșii, cocorâțele galbene și albe, bujorii, rujile de Ru­salii, rujni­ce­lele por­tocalii, tătăișele (dumitrițele), crinii, roma­nița, sansiul (garofița) de toate culorile, din loc în loc, se pot vedea multe flori fără flori, flori verzi, ier­buri cultivate mai ales pentru parfumul lor: mă­ghi­ranul, călupărul, lem­nușul, tă­mâița, rezeta, ruj­ma­­linul, busuiocul. Acestea sunt sur­sele de parfum – singurul mod de par­fumare fiind planta în sine, purta­tă în mână, pusă la brâu, în sân ori, pentru bărbați, în pălărie. Măieranul (măghi­ra­nul), împreună cu două trei flori de mușcată, for­mează struțul din clopul băr­ba­ților. Struțul era fă­cut sâmbătă seara de către dră­guța celui ce urmează să o scoată la joc.

Multe dintre florile din grădinițe sunt aduse din câmp sau din pădure și „do­mesticite”. Pe Valea Vi­șeului există însă o plantă de pă­dure, „dum­­brahnicu”, fru­mos mi­rositoare, folosită pen­tru par­fumul și ca­litățile ei, fără a pu­tea fi cul­tivată în gră­dinuța de flori. O floare nesu­pu­să și li­beră.

Cămeșa bunicii

„Dumbrahnicu îi bun până cântă cucu’, că după aceea nu mai mi­roasă, nu mai are miros defel”, îmi spu­ne Maria Bora, o mare iubitoare și păs­tră­toare de tradiții. „Se culege cum apare, pri­măvara, da’ numa’ până la Sânziene, că de la Sânziene, nu mai cântă cucu’ și el nu mai are miros. Crește-n pădure. Atâta de mândru mni­­roasă! Io îl pun lân­gă cergile de pe pat, că-i bun, nu le mănâncă moliile. Îl cu­leg și-l usc la umbră. După ce-i us­cat, îl pun pântre cer­gele de lână și pân­tre haine. Nu-mi trebe mie miros de naf­talină și de chi­mi­cale. Și n-am nici o molie. Pun dumbrah­nic și frunze de nuc și nu mai intră în veci nici o molie. Doar până-n Ispas miroasă dum­­brah­nicu cel mai fain. După aceea, nu mai are mirosu’ acela veci, pururea, amin. Uscat îi încă și mai mirosâtor. Da’ cules la vre­mea lui, la timpu’ lui. Uscat numa’ un pic, poți apoi să-l bagi sub cămeșe, în sân, că demult nu erau par­finuri cum îs acum, și doară cu magheran și cu busâioc și cu dum­brahnic, cu plante de-aiestea te dezmier­dai.

Îmi amintesc ca acum: Meteanca, moșica mea (bu­ni­ca), nu se despărțea în veci de dumbrahnic, o plantă sacră în Maramureș, care umple pădurile de miros de tămâie. Îl purta sub că­meșă, în sân, de mirosea ca-n povești. O sâmțai de de­par­te, înconjurată de mirosul acela. Ziceai că-i sfântă. O fost o fe­meie așe, mni­cuță de sta­tură, da’ o fost tare cu­rată. Ș-apoi, când venea la noi, zâ­ceam: «Moșâcă, să văd ce ai în sân». Ș-apoi ori avé mă­ghe­ran, ori avé busâioc, ori avé dum­brah­nic. Ș-apoi o mi­­roseam. Mi­rosea atâta de mân­dru, învelită în că­me­șa albă, ca de omăt…

Moașa purta pă veci dum­­brahnic în sân, pă veci…”