În 1877, când Dobrogea devine, după Războiul de Independență și Congresul de la Berlin care i-a urmat, parte a României, Constanța depășise de puțini ani statutul umil de sătuc de pescari și crescători de oi și capre, cu care se pricopsise în perioada de decădere accentuată a Imperiului Otoman. Dar construirea, de către britanici, a căii ferate Cernavodă – Constanța pentru transportul grânelor românești (1865), și mai apoi, apartenența Dobrogei la România, fac din Constanța un punct de importanță strategică al noului nostru stat, de-acum independent.
Carol I, care ține enorm la orașul de la malul mării și pentru că alipirea Dobrogei e, într-un fel, cel mai spectaculos succes al său ca șef de stat, numea Constanța „plămânul României”. La vorbe, știm bine, politicienii – fie ei și fețe regale de secol XIX – se pricep ca puțini alții. Generația de politicieni din timpul Regelui Carol I, deloc lipsită de excese și păcate de tot felul, s-a priceput, însă, și la fapte. Aflat, zilele acestea, într-o documentare istorică la Constanța, am avut ocazia – nu doar să văd starea de azi a unuia dintre cele mai mari orașe ale României, ci și să constat, prin comparație cu documentele de epocă, contrastul flagrant dintre dezvoltarea Constanței în anii antebelici și bilanțul celor trei decenii și jumătate de democrație post-comunistă. Între momentul intrării trupelor și administrației române în Constanța și inaugurarea, cu mare fast, a Cazinoului din Constanța, în 1910, trecuseră exact 32 de ani, cam tot atât cât a trecut de la căderea lui Nicolae Ceaușescu până azi. Ambițiosul proiect în stil Art Nouveau, cel mai mare edificiu de acest fel din România, era, însă, la 1910, doar giuvaierul unui plan solid de transformare a micuțului orășel otoman într-un veritabil motor economic al țării. Până atunci, Anghel Saligny construise deja faimosul Pod de la Cernavodă (1895), se puseseră deja bazele Serviciului Maritim Român (cu „linia orientală” spre Istanbul, prelungită până la Alexandria), iar portul fusese extins și modernizat între 1895 și 1909. Nu mai vorbim de multitudinea de clădiri publice, de cult și private – toate de patrimoniu – menite, pe de o parte, să impună stilistica românească în zonă, iar pe de altă parte, să dezvolte aspectul de loisir al zonei, pe care lumea bună a Capitalei începea să o descopere și să o frecventeze cu tot mai mult entuziasm. Toate cele de mai sus sunt doar o parte din realizările generației lui Carol I, Anghel Saligny, Daniel Renard (arhitectul Cazinoului) sau Mihail Kogălniceanu (un mare promotor al Constanței, care avea câteva case personale în oraș!)…
Și acum vine, inevitabil, întrebarea: cu ce ne lăudăm noi, azi, după mai bine de trei decenii de capitalism la Constanța? Ce am făcut memorabil în marele port de la Marea Neagră, în toți acești ani? Centrul vechi al Constanței, mic și cochet, are o casă veche refăcută la trei aflate în paragină, pavajul e ca vai de el, iar marile proiecte (mai ales ele!) pe urmele cărora să vină, peste 100 de ani, vreun reporter de la București, lipsesc cu desăvârșire. Despre haosul urbanistic de la Mamaia, devenit un ghetou de lux, cum bine observa colegul meu Matei Florian, cu care am făcut echipă în deplasarea de la Constanța, e inutil să mai vorbim. Evident că, într-un fel sau altul, ca toată România, Constanța se dezvoltă, în ciuda micimii administratorilor ei locali sau naționali. Trist e că îi lipsește, ca întregii țării, visarea aceea în notă înaltă a generației de la 1900. Nu banii ne-au lipsit în tot acest timp – și cu atât mai puțin în ultimele decenii – ci viziunea.
