Români care au reușit
Prima dată am văzut fotografia, deși n-am înțeles prea bine ce reprezintă. Păreau niște fire groase de lână multicolore, făcute ghemotoc și așezate, una lângă alta, pe o bucată de lemn. Dar, cum îmi plac culorile, imaginea mi-a atras imediat atenția. Explicația fotografiei era „Răstăuțe maramureșene”. „Răstăuțe”? Ce-or fi: Caut în dicționar și răspunsul e: „tăiței”, dar nu-mi pare suficient. Caut și pe site-ul numit chiar așa, „Răstăuțe maramureșene”: și aflu că sunt paste făinoase ca pe vremea bunicii, cu un gustos adaos contemporan. Am cumpărat întreaga „paletă de culori” și, pentru prima dată, am înțeles că pastele făinoase pot fi un fel de mâncare în sine, cu doar câteva condimente adăugate, fără nimic altceva. De ce și care este rețeta? Iată ce am aflat.
Aluatul bunicii
Anca Vălean are 38 de ani și a lucrat, încă din studenție, în domeniul vânzărilor. Când primul său copil a refuzat, repetat, să mănânce legume, Anca a găsit o modalitate de a i le introduce în meniu: tăițeii pe care-i făcea, pe vremuri, împreună cu bunica, puteau fi ușor îmbunătățiți cu legumele și zarzavaturile pe care le cultivau în propria grădină. De aici până la afacere n-a mai fost decât un pas. Dar să mai zăbovim puțin în poveste…
„Am copilărit alături de bunicii mei, la țară. Având acolo animale și grădină, o ajutam mereu pe bunica să facă tăiței pentru nelipsita supă de pui de duminică, care aduna toată familia în jurul mesei. Doamne, ce drag îmi era s-o ajut la făcut tăiței! Pentru aluat, folosea doar făină de la moara din sat și ouă de la găinile din ogradă. Bunica îl frământa, apoi îl întindea într-o pătură atât de subțire, cât să poți citi ziarul prin ea, pe care o lăsa la hodinit în camera de la drum. O tot verifica, din vreme-n vreme, și, când era încă jilavă, nicidecum uscată de tot, o rula încetișor și tăia, cu un cuțit foarte bine ascuțit, tăițeii”, își amintește Anca Vălean.
– Tăițeilor li se spune și răstăuțe?
– Pe vremea bunicilor noștri nu erau atâtea forme de paste ca azi, erau numa’ tăițeii de supă, subțiri, și laștele, ceva mai lătuțe, care se foloseau pentru tocănițe sau zămuri de ciuperci. Răstăuțele sunt un regionalism folosit în anumite zone din Maramureș pentru tăițeii de supă, da’ treptat o ajuns să fie folosit pentru tot ce reprezintă paste făinoase. De aici și numele brandului ce l-am creat, din dorința de a păstra vie această denumire și tradiția supei de găină, mâncarea de duminică a Ardealului, care adună întreaga familie în jurul mesei.
– Spuneați că bunica făcea răstăuțe din făină de la moară și ouă de la găinile din ogradă. Acum de unde vă procurați materia primă?
– Cumpărăm tot ce se poate de pe plan local. Avem ouă musai proaspete de la o fermă din apropiere de Baia Mare, de la un producător care își crește găinile libere. Legumele pe care nu le avem în grădina noastră le luăm de la țăranii din zonă, iar făina o importăm, o parte din Italia și o parte luăm de la moară. Am încercat aproape toate tipurile de făină de grâu dur de la noi din țară, dar am ajuns la cea din Italia pentru că e specifică pastelor. Mediul natural în care crește grâul dur e foarte important, iar clima mediteraneană pare să îi facă foarte bine. Am fost învățați ca atunci când fierbem paste, să adăugăm în apă și puțin ulei, pentru că pastele fără ou tind să se lipească și trebuie clătite cu apă rece înainte de consum. Or, răstăuțele noastre nu necesită clătire, dar nici nu se lipesc, iar asta se datorează făinii și ouălor de bună calitate.
Lăști, lășcuțe, colțunași
Răstăuțe, lăști, lășcuțe, ba chiar și colțunași cu magiun, pe lângă tăiței, spaghete, spirale sau melcișori sunt doar câteva dintre bunătățile pe care le produce Anca Vălean. Și cum toate ideile îi vin din propria copilărie, în rețetarul său și-au găsit loc și păturile de răstăuțe, colorate sau simple. „Nu cred să fie copil care să fi avut bunici la țară și să nu fi mâncat măcar o dată bucăți din pătura de tăiței, coapte direct pe plita încinsă! De ce să nu le fi oferit și așa ceva clienților noștri?”, spune Anca. Iar culorile și gustul aparte ale răstăuțelor maramureșene vin direct din grădină, din spanac, roșii, ardei, busuioc, sfeclă, sau din adâncul pădurii, unde cresc hribii și trufele negre.
– Care a fost reacția clienților când v-ați prezentat produsele?
– Am început prin a le da spre testare oamenilor apropiați, care ne spuneau constant ce-i bine și ce nu. Prima dată am început să ne facem cunoscuți în zona noastră, unde am participat la toate târgurile de producători locali. În timpul ăsta, am făcut și un magazin online, pentru a putea ajunge la cât mai mulți oameni interesați să consume produse naturale.
– De unde pot procura cei interesați răstăuțele?
– Răstăuțele se pot cumpăra fie din magazinul nostru online, rastautemaramuresene.ro, fie de la băcăniile din toată țara, cu care colaborăm.
– Maramureșencele sunt renumite pentru priceperea de a pregăti mese îmbelșugate, cu bunătăți făcute de mâna lor. Tăiețeii și-i făcea fiecare femeie, acasă, chiar și pe iarnă, ținuți în pungi de hârtie. N-a fost un risc să demarați o astfel de afacere, cel puțin în zona în care trăiți?
– Sincer, nu m-am gândit la asta, pentru că, fiind un aluat destul de greu de frământat, lumea a renunțat treptat la a-l face acasă și preferă să cumpere paste gata făcute de alții. Mulți dintre clienții noștri ne spun că, pe vremuri, și ei făceau, da’, din lipsă de timp, încet, au renunțat. Mai sunt gospodării în care se mai fac, da’ la oraș lumea preferă să cumpere.
Bunica Susana și tăiețeii
– Ați investit bani personali în afacere, sau ați luat fonduri europene?
– Am pornit la drum cu minim de echipamente, achiziționate din banii noștri. Pe parcurs, am reinvestit profitul în echipamente mai performante și într-un spațiu mai mare de producție. De fapt, pentru că nu avem o altă sursă de finanțare, malaxorul care ne frământă aluatul este făcut în întregime de tata și de soțul meu, amândoi ingineri mecanici. Așa am început. Și acum, 80 la sută din munca noastră este manuală. Pastele nu sunt uscate în cuptor, ci se usucă, în mod natural, la temperatura ambientală din atelier. Nu suntem o echipă mare, doar eu și cu Daniela, cea împreună cu care lucrez în atelier. Din păcate, bunica mea, Susana Goga, de la care am învățat să fac toate astea, nu mai este printre noi. Când are timp, ne mai ajută și soțul meu.
– Ați avut momente în care să vă fi dorit să renunțați?
– O, da, foarte multe! De multe ori mă gândesc să las în urmă tot și să îmi iau un job unde am program fix și mult mai puțină responsabilitate. Da’, de fiecare dată când mă gândesc să renunț, o văd pe bunica și mă gândesc că am pornit pe drumu’ ăsta pentru a face o diferență, pentru a oferi produse de calitate superioară, pentru a duce mai departe tradiția și pentru că încă nu am făcut tot ce mi-am propus.
– Care vă sunt bucuriile și tristețile, ca antreprenori în România?
– Energia mi-o iau din mesajele primite de la clienții noștri, care ne confirmă că facem un lucru bun și se reîntorc la noi de fiecare dată când rămân fără paste. Tristețile, în viața de antreprenor în România, îs multe. În primul rând, că ne-am ales o nișă de produse ce nu au istoric de consum. Adică, de cele mai multe ori, lumea nu știe cum să le consume. La români, macaroanele îs făcute să fie folosite pe post de garnitură și trebuie să fie ieftine. Noi am ales să producem paste de calitate, ce au un preț mai ridicat decât media de pe piață, și astfel trebuie să țintim foarte bine oamenii dispuși să le consume.
În ceea ce privește relația cu instituțiile statului, pot spune doar că mă ajută dacă nu mă încurcă. În rest, viața de antreprenor este ca un carusel: muncești mai mult decât atunci când ești angajat, dar și satisfacțiile sunt pe măsură.
