Români care au reușit  

• Trăiește în Iași. Pe blogul ei de pe internet, prajituricisialtele.ro, Dana își împărtășește nu doar rețetele de mâncare, ci și pățaniile din timpul gătitului, mai ales în cazurile în care și-a pus la lucru creativitatea, abătându-se, pe ici, pe colo, de la rețeta inițială •

Absolventă de Geografie, pasionată de călătorii, Dana Burlacu Visternicu a lucrat o vreme la catedră, dar nu s-a regăsit în sistemul românesc de învățământ. A avut joburi diverse, iar în 2008, din cauza crizei economice, a rămas fără serviciu. Câțiva ani a stat mai mult acasă, ocupându-se de gospodărie și de creșterea celor doi băieți. „Nimeni nu părea să aibă nevoie de serviciile mele și m-am gândit să fac ceva ce îmi place ca să pot câștiga niște bani. M-am apucat de făcut prăjituri și am început să postez pe facebook reţete, ca să le împărtăşesc cu oamenii interesaţi. Datorită numeroaselor reacții pozitive la ceea ce postam, mi-am dat seama că pentru a-ți împărtăși astfel experiența nu e suficient să gătești, trebuie să ai și cunoştinţe despre fotografiat, editare, marketing etc. Încă învăț și încerc să fiu la curent cu ceea ce se întâmplă. Dar blogul e doar o parte a activității mele”, spune Dana Burlacu Visternicu.

Ambasadoarea lui Jamie Oliver

– Ce altceva mai faci, în afară de a găti bunătăți și de a le împărtăși și altora experiența ta?

– Cred că sunt peste zece ani de când mă ocup de ateliere de gătit pentru copii și de educație gastronomică în școli. Sunt implicată și în colectarea rețetelor locale sau în activități conexe mâncării, respectiv, evenimente organizate de mine sau la care sunt invitată, dar legate tot de mâncare, de producători locali și gastronomie românească.

Am avut proiecte în școli din județul Iași, chiar și din mediul rural, în care am avut ateliere de educație gastronomică pe termen mai lung, în care am încercat să-i învățăm pe copii să citească o etichetă, să-și pregătească un sandviș corect, nu cel cu salam și cașcaval de care am obosit să aud, să-și formeze niște deprinderi în bucătărie sau să cunoască verdețurile, con­dimentele. Sunt copii care nu mâncau legume și care, după ce au fost la cursurile mele, au depășit acest impas. Când sunt împreună, copiii îndrăznesc mai mult, se iau unul după altul. Une­ori, chiar părinții strică, sunt copii care nu pun mâna pe aluat, copii ca­re nu pun mâna pe carne, să nu se murdărească, iar asta mi se pare grav.

– De unde ide­ea aceasta, de educație gastronomică în școli?

– Timp de câțiva ani, am fost „food ambasador” pentru România în proiectul „Ambasador Food Revolution” al cunoscutului Jamie Oliver, prin care el a încercat să promoveze în întreaga lume un sistem de educație gastronomică. Prin activitățile organizate în cadrul acestui proiect am constatat, cu tristețe, că mulți copii nu știu câtă muncă e necesară până să se producă o bucată de brânză. La finalul proiectului, doamna „food ambasador” din SUA a adunat 13 „food ambasadors” din întreaga lume și a scos o carte de bucate: 13 țări, fiecare cu câte un meniu din zona natală. A testat absolut toate rețetele, a făcut fotografiile și apoi a scos cartea. Eu am trimis rețete din Bucovina: tocinei, papanași fierți și păstrăv cu smântână.

Întâlnire cu bunica

– Mai ai de la cine afla rețete străvechi, tradiționale?

– Nu se pune problema că nu mai avem de la cine. Slavă Domnului, încă mai sunt gospodine în satele bucovinene! Dar ca să faci o treabă ca lumea, pe cont propriu, e foarte greu, pentru că îți trebuie un fotograf bun și îți ia foarte mult timp să cauți oamenii potriviți. Femeile care gătesc sunt femei simple și nu înțeleg ce vrei de la ele, se simt poate puțin timorate, cu atâta agitație în jurul lor. Dar întotdeauna ne-am despărțit prietene și ne-au invitat să mai venim pe la ele.

– Ai mâncăruri pe care să le gătești exact ca mama sau ca bunica de la țară?

– Da, îmi place să gătesc rețete din copilăria mea. La noi se fac acele chiroște, un fel de colțunași umpluți cu brânză sărată, cu cartofi, varză călită sau cu magiun. Când nu e post, se mănâncă cu smântână. În momentul în care am reprodus rețeta asta de chiroști, cu cartofi și cu ceapă călită, am avut senzația că mă întâlnesc cu bunica, parcă prin tunelul timpului am ajuns lângă ea, acum 30-40 de ani.

– Pe blog, ca­re rețete sunt mai căutate, cele moderne sau ce­le tradiționale?

– Cele mai ac­cesate rețete sunt mai degrabă cele clasice. La un moment dat, eram în top cu cornulețele cu borș, ca la Suceava, iar toamna se caută multe rețete pe partea de conserve, de pregăteală pentru cămară.

– Dar tu ai o rețetă preferată? Ce ne recomanzi?

– Preferințele mele depind de moment, de anotimp. Îmi plac mult legumele. Aș începe cu o supă cremă de dovleac copt, care încă se mai găsește prin piețe, cu crutoane cu ierburi aromatice. Aș adăuga în farfurie un pic de brânză sărată, brânză de oi sau brânză de burduf. La felul doi, aș face o rață la cuptor, cu o garnitură de legume, de exemplu sfeclă, roșii, păstârnac, cartofi și, eventual, mai facem și un sos, iar alături, murături. Sau o variantă cu varză roșie, călită un pic sau crudă, sub formă de salată, căci merge bine cu rața. La desert, cred că s-ar potrivi un tort cu mere. Și, lângă toate astea, un pahar de vin roșu, demisec.

„Și la o masă ușoară ai nevoie de ceva care să surprindă”

– În vara anului trecut ai lansat cel mai nou proiect al tău, care îmbină plăcerea de a explora lumea satului românesc cu pasiunea pentru gătit. Despre ce este vorba?

– Proiectul acesta, tare drag mie, se numește „Plăcinte Povestite” și se vrea a fi o călătorie în inima Moldovei. Parteneri îmi sunt cei de la Asociația Convivia din Iași și fotograful Adrian Băltariu. Caut povești despre rețete de plăcinte prea puțin cunoscute, pe care, la final, să le adun într-o carte, care să ajungă în casele cât mai multor români. Dincolo de rețete, esențiale sunt poveștile oamenilor care le păstrează, casele primitoare în care sunt gătite și farmecul tradiției transmise din generație în generație. Fiecare plăcintă este o poveste și o mărturie a identității noastre gastronomice. Chiar i-aș ruga pe cei care cunosc rețete vechi sau ne pot facilita întâlniri cu păstrătorii de tradiții culinare să ni se alăture în acest proiect.

– De unde vin banii unui bloger? Se poate trăi din asta?

– Banii vin din traficul pe blog, ți se contorizează urmăritorii și, la sfârșitul lunii, îți vine plata direct în cont. Mai vin din contracte cu branduri, cu firme mari, dar mă asociez doar cu acelea în care cred. Sau poți să ai contracte pe termen lung, să creezi mai multe rețete pe care trebuie să le promovezi pe platforme pe facebook, pe instagram și de aici vin banii. Iar eu m-am bucurat și de șansa de a participa la diferite evenimente, de plecări în străinătate și de a cunoaște oameni din domeniul bucătăriei.