• În lumea veche a satului românesc, nunta era un eveniment pe măsura marilor sărbători. Un simbol al vieții și dăinuirii care le dădea oamenilor identitate și bucurie. La mijloc de primăvară, în luna cireșilor înfloriți, am pus de-o nuntă într-un sat de munte din Hunedoara, care mai trăiește, încă, din amintiri •

Am ajuns iarăși în satul copilăriei mele, la Porcurea, azi Vălișoara, din comuna Balșa, județul Hunedoara. Drumul până acolo a rămas aceeași neschimbată aventură ca și atunci. Șapte kilometri de hârtoape, pe care nu le străbat nici măcar anotimpurile, care vin mai târziu ca-n alte părți. Mă întorc după mai bine de 25 de ani, de când nu s-a mai întâmplat să ajung. Cam de când unchiul și mătușa Aurel și Anica Moga s-au mutat în cimitirul cel mic, ținut în brațe de cele două bisericuțe ale satului. O parte din oamenii locului mă știu, iar acum, amintiri despre care nici nu știam că există țes, între mine și ei, o pânză de lumină. Din târnațul unei case vechi, îngrijit renovată și locuită încă, din spatele unor ochelari fumurii, o doamnă mă privește lung, când îi dau binețe. „Nu ești cumva nepoata lui Iștina?”, mă întreabă. Iștina, Iustina – Buna Tina a fost bunica mea din partea mamei și a fost bucătăreasă la multe dintre nunțile din partea locului. Socăciță, adică.

Pociumbi, lepedee, primburi

Căsuța cea veche e a familiei Vălean, vecini cu rudele mele care nu mai sunt. Din casa cea mândră a Mogeștilor n-a mai rămas decât o perdea fâlfâind, într-o fereastră fără geamuri, aninată mai mult de vânt decât de zidurile prăbușite. Maria și Ioan Vălean mai vin pe-aici doar vara, când apartamentul din Orăștie se face mic și dorul de satul copilăriei îi cheamă acasă. Au săpat un petec de grădină, au pus salată verde, cartofi, fasole, ceapă, morcovi și usturoi, „Cât s-avem de-o ciorbă, când mai venim pe-aici”. Abia a-nceput luna Mai, verdele crud a potopit totul, aerul miroase a flori de măr, iar pământul cerșește un strop de ploaie. În valea cu care gospodăria li se-nvecinează curge un fir de apă, străveziu și lipsit de vlagă.

Cu familia Vălean, Maria și Ioan, cu familia Popa, Ana și Aron, și cu Anglița Irimie, toți fii ai satului, întoarcem roata timpului și ne-amintim de cei care-au fost, de nunțile cele faine de altădată, pe care Buna Tina le conducea mai ceva ca un general.

„La multe nunți o fost bună-ta bucătăreasă, pe-aici. Și-n Porcurea, și-n Poiana, și păstă deal, la Hărțăgani și Băița. Numa’ io la câte-am fost și-am întâlnit-o la bucătărie! Ea o fost și la nunta lui Aurel, fratele meu, fie iertat! Tare bună mâncare făcea! Și avea darul de-a ști să-i adune pe oameni în jurul ei, să le dea la fiecare câte ceva de făcut. Nimeni nu-i ieșea din vorbă. Vorbea frumos cu toată lumea, nu se enerva niciodată, dar știa și să râdă cu poftă la glumele celor din jur. Pe vremea aia, bucătăreasa coordona tot în privința bucatelor, nimeni nu făcea un pas fără să-i ceară sfatul, fără s-o întrebe ce și cum trebuie făcut”, își amintește Aron Popa.

Nunta, când era să fie, nu era un eveniment doar al familiei, ci al întregului sat. Fiecare se implica după puteri, participau la pregătiri, pentru ca tot împreună să și petreacă. Bărbații aveau sarcina de-a amenaja bucătăria, în care aliniau câteva aragaze, împrumutate de prin vecini, cu buteliile aferente, că nu era pe-atunci alimentare cu gaz prin satele românești. Femeile finalizau curățenia generală, spălau oalele și cratițele cele mari, coborâte din pod, inventariau ouăle adunate de la găinile din ogradă și pe cele primite, ca un fel de împrumut de la familiile din sat, și se-ngrijeau să nu lipsească din cămară toate cele de care socăcița avea nevoie. „Nu știu cum își amintesc alții, da’ mie-ntotdeauna mi s-o părut că distracția era mai mare în săptămâna de pregătiri, decât la nunta pro­priu-zisă”, mărturisește zâmbind Ioan Vălean.

Tot bărbații aveau de ridicat cortul în care urma să se desfășoare ospățul. Construiau mesele și băncile pentru care aduceau, întâi de toate, lemne din pădure. „Băr­bații mergeau la pădure cu carul cu boi, aduceau trunchiuri de copaci pentru cort, aduceau scândurile, din care făceau mese și scaune. Băteau pociumbii (stâlpi de lemn din trunchi de copac, neprelucrat) în pământ, puneau scânduri pe ei, apoi le acopereau cu preșuri țesute în război, din lână sau din resturi textile”, își amintește Anglița Irimie. Toate astea, în vreo trei zile, că joia, de regulă, tot ei aveau de sacrificat porcii și, mai pe-ascuns sau mai la vedere, vițelul. Abia din punctul ăsta intrau, cum s-ar zice, sub comanda Bunei.

Femeile satului făceau tăițeii și foile pentru prăjituri, glumeau, râdeau, schimbau rețete și câte-un oftat, amintindu-și, poate, de propria nuntă, continuată – sau nu! – cu o căsnicie fericită. „Vineri, tăte femeile din sat aduceau măcar câte-un lepedeu, cel mai mândru din casă, și cu ele se împodobea cortul, dintr-un capăt într-altul. Unde era masa mirilor, se punea cel mai frumos lepedeu, din partea părinților, care rămânea ca dar de nuntă. Tot acolo se punea, mai încoace vreme, un tablou cu «Cina cea de taină», împodobit cu un prosop țesut, cel mai ades, de mireasă”, povestește Anglița. Pe vremurile și mai de demult, însă, nimeni nu punea icoane în cortul de nuntă. „Locul icoanelor era în casă și în biserică, erau lucruri sfinte și nu-ngăduia preotul să fie scoase cu nici un chip”, spune Aron Popa.

Eu îmi amintesc ghirlandele multicolore, aninate de grinzile cortului, pentru care, noi, copiii, ne cam băteam la spartul nunții. Asta, după ce le împleteam chiar noi, din câte două fâșii de hârtie creponată, diferit colorate. Le spuneam primburi, dar nici acum nu mi-e foarte clar de unde își primiseră denumirea asta.

Buna Tina, socăcița

Aici s-ar cuveni o paranteză. Fiecare poveste începe, de fapt, cu ceva înainte de început, iar partea asta, mai puțin știută uneori, eu mi-o amintesc perfect. Nu din orice poveste, desigur, ci doar din asta, în care personajul (aproape) principal e Buna Tina. Cum absolut toate vacanțele, de la un capăt la altul, le petreceam în casa ei, am fost martoră la multe dintre înțelegerile pe care Buna le încheia cu viitorii miri și părinții acestora, veniți s-o „arvunească” drept bucătăreasă. Unii veneau cu o vară înainte, alții la ceas de toamnă târzie sau chiar iarna, când treburile gospodăriei de la țară le mai permiteau câte un mic răgaz. Se așezau la masă și stabileau, în amănunt, totul. Cu gesturi precise, degetele bătătorite de muncă ale Bunei deschideau caiet după caiet, propunând ba o prăjitură, ba alta, din vasta sa colecție de rețete, bine verificate deja, în timp.

Carnețelul cu nuntași

Aveau, pe-atunci, nunțile și câte 300-400 de invitați și nu știu cum făcea Buna de reușea să socotească, fără greș, cantitățile exacte pentru tot ce avea de gătit. Abia dacă terminase patru clase, dar niciodată nu a pățit să nu-i ajungă ingredientele, chiar dacă, de multe ori, se întâmpla să vină, de fapt, mai mulți nuntași decât fuseseră invitați. De la făină, zahăr, ouă, până la găini, carne pentru friptură, cartofi pentru piure și pentru salata de boeuf, legume, ulei, de la condimente până la varza pentru sarmale și salată, totul era bine chibzuit. Într-un carnețel îngălbenit, Buna își nota data nunții, locul, familia și numărul de nuntași. Avea un creion chimic, tocit și el de-atâta ascuțit cu cuțitul, cu care listele și planurile pentru masa de nuntă luau formă pe filele de caiet. (Pentru noi, copiii, era fascinant acest creion, care, deși părea unul obișnuit, cu vârful înmuiat în apă lăsa, pe hârtie, urme mov închis).

Arvuna avea, de cele mai multe ori, forma simplă, dar extrem de grea, a cuvântului dat. Pe care Buna Tina nu și l-a luat înapoi nici măcar atunci când ar fi vrut-o bucătăreasă nepoata surorii ei, a cărei nuntă se suprapunea cu a altor miri, ce-o chemaseră mai din vreme să le fie socăciță.

La cale-ntoarsă

Pregătirile îs gata. Mesele-ntinse, bucatele pe foc sau la rece, în beci. Nuntașii, gătați în hainele ălea bune, se-ntorc, rând pe rând, de la biserică, de la slujba cununiei. La intrarea în cort, îi așteaptă fie mireasa și nașa, fie două femei, rude apropiate ale mirilor. Una are un căntălău (cană mare, de sticlă) plin cu apă, cealaltă, un ștergar. Nimeni nu intră până nu se spală pe mâini și nu împlinește simbolic, acest ritual. După ce intra în cort și ultimul nuntaș, cele două femei mergeau și îngropau un ban la rădăcina unui pom tânăr, pe care-l udau cu apa rămasă, ca familia cea nouă să fie bogată și să aibă copii frumoși și sănătoși.

Pe-atunci, meniul nunților era, cel puțin în Ardeal, cam peste tot același. La aperitiv, mezeluri de casă și telemea sărată, de oaie sau vacă, dar și salată de boeuf, când era vremea mai rece, ca să nu se altereze maioneza. Supa cu tăiței era și ea dorită. Galbenă-galbenă, fiartă pe găinile grase crescute în ogrăzile sătencelor, cu tăiței întotdeauna parcă nesfârșit de lungi, galbeni-aurii și ei, de la ouăle cele curate și bune din care fuseseră făcuți, friptura – de porc, vițel și pasăre -, cu cartofi piure și murături, salată de varză sau de castraveți proaspeți, după sezon, era urmată, invariabil, de sarmale, de la care nimeni nu se dădea în lături, oricât de sătul ar fi fost. „La mese, serveau perechile tinere din familiile mirilor, verișori, verișoare, prieteni apropiați. Erau îmbrăcați frumos, aveau șorțuri albe, apretate, mai mare dragul să-i vezi trecând printre mese”, spune Maria Vălean.

La nuntă venea întreg satul, cu mic, cu mare, era o veselie generală, dar, mai ales, sentimentul de împreună, de familie mare lângă noua familie, încă mică. Oamenii făceau glume, se distrau, se mai și îmbăta câte unul, dar niciodată nu se ajungea la scandal. Se întâlneau rude, prieteni, cunoscuți veniți de departe, împărtășind bucuria mirilor. „Tare fain era, că tăți oamenii jucau. Jucau perechi, se mai schimbau între ei, unii bărbați nu se lăsau până cămașa nu li se uda leoarcă. Nu păreau obosiți, chiar dacă lucraseră toată săptămâna. Acum, la nuntă, toată lumea stă pe telefon, dar și dacă ai vrea să vorbești cu ceilalți, nu poți, că muzica urlă de te surzește. Și nimeni nu mai știe să joace. Se prind laolaltă într-un cerc – că horă nu-i! – și tăt fac doi pași la stânga, doi la dreapta, fără nici un ritm. Nu mai îs vremurile ca atunci, erau și oameni mai săraci, dar nu conta, toți se ajutau între ei. Dacă cineva își făcea casă, tăt satul mergea, aduceau piatră, pământ, nisip, nu cumpărau nimic, fiecare ajuta cu ce putea. Acum, li-i ciudă și dacă-ți faci un gard”, spune cu năduf Anglița Irimie. „Darul se dădea abia pe la ora 4 dimineața și nimeni nu pleca înainte. Abia după aceea se cam spărgea nunta, oamenii mergeau acasă, se odihneau, vedeau de animale, dar la amiaz se întorceau, la «cale-ntoarsă» sau «cale pe de lături», cum i se spunea la această continuare a nunții, care era lunea. Cât îmi amintesc eu, nici un preot nu cununa sâmbăta, nunțile erau duminica, după Sfânta Liturghie, iar slujba cununiei ținea vreo trei ore”.

Tortul cu flori de grădină

Nuntașii nu prea dădeau mirilor bani, ci obiecte trebuincioase în gospodăria care abia se întemeia. „Dădeau câte un lepedeu, o pernă, o plapumă, mașini de tocat, de măcinat nucă, materiale pentru haine, care ce gândea. Nașii dădeau servicii de masă sau seturi de tacâmuri, iar mai demult, doar ei dădeau bani. Cam prin anii ‘80, or început să se dea bani. Când se striga darul, vornicul stătea lângă miri și anunța fiecare cu ce a cinstit «masa și casa», așa spunea. La noi, fiecare familie ducea tort de acasă, îl umpleau cu dulceață sau frișcă din smântână de casă, deasupra puneau șerbet și îl ornau cu flori de prin curte. Când se dădea darul pentru miri, fiecare mergea la ei cu darul și cu tortul adus de acasă. Lângă vornic, era o femeie, care tăia în două tortul: jumate era pentru miri și se împărțea nuntașilor, la mese, iar cealaltă jumate o duceau acasă cei ce-l aduseseră”.

Jocul miresei, însă, nu se putea face altfel decât plătit generos. Nu oricine-și permitea nici s-o joace cum se cuvine pe mireasă, nici să-i plătească jocul. „Cine voia să joace mireasa trebuia să plătească, iar jocul era măsurat de către vornic, după cât de darnic fusese dănțuitorul: bătea cu o lingură într-o farfurie de tablă și ăsta era semnalul că jocul s-a sfârșit. Era vai de biata mireasă, c-o jucau bărbații de-i luau foc călcâiele!”, își amintește, zâmbind, Maria Vălean.

Un blid cu bucate aburind

Cine era vornicul, de care-mi tot vorbesc oamenii ăștia? Cin’ să fie? După bucătăreasă, cel mai important om în organizarea nunții. „Erau câțiva oameni pricepuți la asta, era un fel de meserie ca atare, că nu oricine o putea face. Clar, era un bărbat, dar unul șugubăț, cu darul vorbirii, poate chiar în versuri, spontan, capabil să se descurce în orice situație și să gestioneze cu tact orice incident neplăcut, dacă nu reușea să-l prevină. Avea o colecție de ziceri, pe care le rostea la casa mirelui, a nașilor, a miresei. Unele aveau ton hazliu, altele erau menite să stoarcă lacrimi. Din momentul în care oamenii se așezau la mese, vornicul organiza totul în bună înțelegere cu bucătăreasa. El știa când trebuie adus pe masă fiecare fel de mâncare, când mai trebuia băutură sau când muzicanții trebuia să ia o pauză binemeritată. Iscusimea lui putea ridica darul, cum se spune. Dacă suma de bani dăruită de nuntași i se părea prea mică și era priceput în arta cuvântului, reușea, de multe ori, să le smulgă celor mai zgârciți câteva bancnote în plus. Sigur, și câștigul era pe măsură, că nu era lucru ușor să stai treaz și vigilent noaptea întreagă!”, spune Ana Popa, neîntrecuta povestitoare a nunților de altădată.

Nu-i nuntă, nici joc, fără lăutari, așa că aproape fiecare sat avea câte-un mic grup de instrumentiști. „Erau câțiva renumiți, pe la Ciuruleasa, în județul Alba, pe la Curechiu, la Vața era taraful lui Pera Bulz, la Geoagiu erau ceterași tare buni, niște țigani cu muzica-n sânge. Nu erau mulți, doar vreo cinci-șase, fără solist, aveau clarinet, saxofon, dubă și acordeon, taragotul a apărut ceva mai încoace. Nu avea nimeni stații de amplificare, dar nici nu-ți trebuia, că veselia nu stă în cât de tare e muzica. Cântau pe rând, să nu se obosească, și pauzele le luau atunci când toată lumea mânca. Când se spărgea nunta, muzicanții dormeau prin șuri, pe scaune, pe unde puteau, apoi veneau la «cale-ntoarsă». De jucat, se juca fie într-o șură, lângă cort, fie undeva, la marginea cortului”, povestește Aron Popa. „Dacă e să fim sinceri, în vremurile de care vorbim era o bucurie să mergi la nuntă. Bucuria de a fi de ajutor, bucuria de a lucra împreună cu oamenii din satul tău, bucuria de a-i ajuta pe tinerii aflați la început de drum. Când nunțile au început să se facă pe la restaurante, pe la oraș, și-au devenit «afaceri» profitabile pentru miri, bucuria s-a pierdut, undeva, pe drum. Nunta veche a satului românesc a scris istorie”.

Sunt 20 de ani de când Buna Tina s-a stins. În fiecare primăvară, amintirea ei e scrisă în flori de cireș.