• În apropiere de Piatra Neamț, într-un cătun în care mai viețuiesc doar o sută douăzeci și patru de suflete, slujește un preot îndrăgostit de tradițiile și frumusețea satului românesc. Biserica din Sărata Dobreni, veche de aproape trei veacuri, e oglinda acestei iubiri •

Își aduce aminte și acum, după mai bine de douăzeci de ani, podețul de lemn peste care a trecut la venirea în sat, luat de ape de două ori. Podețul și apoi sfântul locaș. O bisericuță din bârne groase de stejar, închegate în coadă de rândunică, fără cuie ori chingi de fier. Și-și mai aduce aminte cum a participat cuminte, împreună cu tânăra lui soție la liturghie. Sătenii i-au privit cu mirare și drag – doi copii. El, proaspăt absolvent de seminar, urma să le fie preot. Satul era îmbătrânit, iar acum este și mai îmbătrânit, mai toți credincioșii au aproape optzeci de primăveri. Oamenii i-au înfiat pe cei doi ca pe nepoții lor. Și i-au iubit și au venit la slujbe și încă vin. A fost bucuria bătrâneților lor să aibă un preot, pentru că până atunci, cătunul lor, parte a satului mare – Dobreni, fusese doar o filie, la care preotul din sat făcea Sfânta Liturghie din când în când. Au trecut de atunci 22 de ani și părintele Constantin Filip slujește la Sărata într-o biserică    pe care a păs­trat-o cu sfințenie ca odinioară. Totul e neclintit de peste două sute de ani, și icoanele de lemn de pe pereții bisericii și catapeteasma, și sfeșnicele, și can­delele. Până și stranele sunt bătrâne, iar fru­mu­se­țea aceasta dumnezeiască, simplă, veche și smerită îți umple rugăciunile de o mireasmă parcă pogorâtă din rai.

Bunica de 104 ani

– Părinte Constantin, în ortodoxia noastră românească s-a construit în ultimele decenii enorm, dar nu întotdeauna frumos, neglijându-se, din păcate, tot ceea ce-am moștenit prin tradiție: zugrăveli, icoane și tâmple bisericești. Este o furie a împodobirii stridente a interiorului, care dă în kitsch. Mai rar văd, ca la sfinția voastră, o atât de mare dragoste și păstrare a ceea ce am primit. De unde vine?

– Cred că este o dragoste pe care mi-a insuflat-o una din bunicile mele, pe care Dumnezeu a învrednicit-o să tră­iască până la 100 și aproape 4 ani, perfect lucidă. Ea mi-a insuflat dragostea de simplitate și de tot ceea ce este plămădit cu multă trudă de mâna țăranului. Păstrez de la ea o râșniță din aceea veche, prin care ea dădea boaba de piper, și o ramă de oglindă de odinioară, făcută cu multă măiestrie într-un atelier de țărani. Sincer vă mărtu­risesc, eu m-am identificat cu simplitatea și frumusețea bisericii în care slujesc. Chiar și atunci când am ridicat, la începutul pandemiei, un prăznicar nou, l-am făcut în acelaşi stil cu biserica – cu acoperiș de draniță, bârne de lemn și ferestre care sunt similare cu cele ale bisericii. Eu mă identific cu această arhitectură, întotdeauna mi-au plăcut lemnul, piatra și cărămida. Am în biserică chiar și fragmente din cărți vechi, pe care le-am așezat într-o ramă de lemn, simplă, pentru că, nu se știe, s-ar putea peste ani să vină cineva și să descopere ceva ce eu nu am descoperit ca preot, la vremea când am slujit.

– E altfel să slujești într-o biserică veche decât într-una nouă?

– Da, se simte rugăciunea părinților care au slujit la această sfântă masă, cu mult înainte de mine, părinți vrednici, despre care uneori credincioșii mei mi-au mărturisit, părinți care cu siguranță că și-au făcut lucrarea așa cum se cuvine. De fiecare dată când intru în bisericuța mea și mă pregătesc pentru slujire simt o bucurie și o liniște pe care nu le pot exprima în cuvinte. Cred că e bucuria aceea a sfinților de împreună comuniune în slujire, o liniște pe care Dumnezeu o așterne în sufletul fiecăruia dintre noi atunci când intrăm și lăsăm deoparte lumea, cu toate grijile ei. Eu simt că las deoparte toate grijile acestea ale vieții și mă ancorez în slujire, cu gândul la Dumnezeu și la cei care m-au rugat să-i port în rugăciune în necazurile și în suferințele lor.

Trebuie să vă mărturisesc o particularitate legată de Sfânta Masă a acestei biserici. Înainte de slujba de resfințire, am descoperit Sfânta Masă și am găsit sculptată în ea o dantelărie din piatră, ce are gravată cei patru evangheliști, în cele patru colțuri. Și stăteam și mă gândeam: „Doamne, câtă rugăciune, câtă slujire, câtă dăruire a fost înaintea mea pe această Sfântă Masă! Oare de câte ori părintele care a slujit în altar n-o fi plâns cu lacrimi în timpul Sfintei Liturghii pentru cei aflați în nevoi, în dureri, în grele suferințe și de câte ori Dumnezeu nu i-a bucurat, poate prin vrednicia părintelui și prin vred­nicia credincioșilor?” Mărturisesc că de multe ori nu mă văd vrednic să slujesc la așa o Sfântă Masă, care poartă pe dânsa atâta și atâta liturghie și atâtea slujbe.

– Dar satul pe care îl păstoriți ca preot cum este? Cum sunt oamenii?

– E o așezare firavă, mai viețuiesc 124 de suflete aici, o comunitate de oameni cuminți, așezați, buni gospodari. Îmi povestea o bătrână din sat că pe vremea tinereții ei, acest cătun, cum îi spunem noi acum, nu era chiar unul neînsemnat; era un sat, în care erau 12 perechi de boi, avea și școală. Din păcate, oamenii sunt astăzi foarte îmbătrâniți. Dacă mă întrebați de o medie de vârstă, este în jurul a 80 de ani; 80, 82, 83, 86, cam aici se înscrie vârsta în comunitatea noastră.

„Ar trebui să învățăm de la puținii bătrâni pe care îi mai are satul românesc”

– Dar le-a dat Dumnezeu mulți ani credincioșilor dumneavoastră, par oameni puternici, din câte am văzut…

– Da. Uneori stau așa și mă gândesc cum îi ține Dumnezeu pe credincioșii mei. E o comunitate longevivă și cred că aici e numai lucrarea lui Dumnezeu, că altfel nu îmi explic. Cred că e și un dar pe care Dumnezeu mi-l dă, ca să îi am aici, împreună cu mine, la sfânta și dumnezeiasca Liturghie. Ei vin la slujbe, chiar dacă au 80 de ani sau peste. Aşa, neputincioși cum sunt, datorită suferințelor trupești, să știți că se ostenesc, și chiar dacă nu ajung liturghie de liturghie, sunt prezenți sigur la două-trei slujbe pe lună. Și mă întâlnesc cu dânșii și e o bucurie nespusă, pentru că suntem împreună în rugăciune. Să știți că de fiecare dată mă emoționează când îi văd cu câtă atenție aștern pe pomelnice,    pe copiii și pe nepoții care sunt departe de dânșii. Așadar, este o comunitate foarte longevivă. Dumneavoastră, când ați poposit în mijlocul nostru, ați avut parte să vă întâlniți cu doamna Elena Ivanov, tanti Nuţa, cum îi spune lumea, care bate spre 100 de primăveri – o bătrână care îmi e foarte dragă și care are atât de mult farmec și atât de mult optimism și bucurie pe chipul ei că te face și pe tine să trăiești 100 de ani, indiferent cât de multe greutăți ai. Cred că aceasta ar trebui să învățăm, înainte de toate, de la ei, de la puținii bătrâni pe care îi mai are satul românesc astăzi. Situația este la fel cam peste tot, nu doar la mine aici. Satul românesc este foarte îmbătrânit, în marea majoritate a parohiilor, și cred că trebuie să-i prețuim pe bătrânii noștri, pe bunicii noștri, din mărturisirile cărora avem multe de învățat.

– Lumea aceasta, căreia îi îngrijiți sufletul, piere sub ochii dumneavoastră. Cum de vă mai găsiți motivația?

– Să știți că este foarte greu, dar în egală măsură e și ușor, pentru că Dumnezeu te întărește, îți dă, aș spune eu, tot ceea ce îți este de trebuință ca să poți să ții cârma prin această lume care este, din păcate, foarte tulburată și foarte dezorientată. Dar avem și familii tinere care vin la noi la biserică! Nu sunt din sat, dar vin, sunt familii tinere care au venit o dată, apoi și a doua, și a treia, și a patra, și a nu știu câta oară. Sunt sigur că au simțit căldura aceea a rugăciunii și lucrarea lui Dumnezeu în viața lor. Și mă bucur nespus de mult. Le-am și spus că nu înțeleg cum vin, că nu vin niciodată toți odată, ci pe rând, așa; o duminică vin unii, altă duminică vin alții, cea­laltă duminică vin alții și tot așa. La un moment dat, se întâlnesc, și așa se încheagă comunitatea noastră atât de frumos. De multe ori, după Sfânta Liturghie sau după vecernie, când suntem mai mulți, mai stau de vorbă cu dânșii şi discuțiile chiar se lungesc la o oră, o oră și ceva, discuţii pe diferite teme care-i frământă.

„Stați la pieptul lui Dumnezeu!”

– Și ce îi sfătuiți pe oameni? Ce îndemnuri le dați celor ce simt că îşi pierd liniștea în vremurile acestea atât de agitate?

– Sfatul meu este să Îl aibă pe Dumnezeu prezent în viața lor. Ăsta este primul sfat pe care îl dau de fiecare dată, ca Dumnezeu să fie prezent în viața lor, în viața familiei lor. Și să aibă o legătură cu duhovnicul, de asemenea. Dacă nu au duhovnic, le recomand (așa cum ai medic de familie, ai stomatologul tău, sau, știu eu, oftalmolo­gul tău), la fel se cuvine să ai și un părinte duhovnic. Pentru că atunci când începi, prin rugăciune, să ții legătura cu Dumnezeu și cu duhovnicul, atunci ai să simți și prezența și lucrarea lui Dumnezeu în viața ta, în viața familiei tale, în viața copiilor tăi, ai să simți cum sporește toată lucrarea pe care tu o faci. Le spun că nu e de-ajuns să fiu eu cel care mă așez aici în fața Sfintei Mese și mă rog pentru tata care e bolnav, sau mă rog pentru reuşita la examen a copiilor, nu e de ajuns nici pe departe. Ci trebuie să fim în rugăciune cu toții împreună. Și să nu deznădăjduiască.

Vă aduceți cu siguranță aminte de Evanghelia în care Sfântul Apostol Petru se întâlnește cu Mântuitorul pe apa mării, marea fiind agitată, învolburată, vântul care sufla cu putere, frica firească a omului și frica prin care trecem și noi de multe ori în această viață. Deodată, Mântuitorul se arată pe apa acestei mări, iar Sfântul Apostol Petru zice: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”. Şi Mântuitorul îi spune: „Vino!”. Iar Petru iese din corabie şi face primii pași. Aceia sunt pașii credinței. După care următorii paşi au fost pașii făcuți cu logica umană, şi atunci a început să se scufunde. Și ce a făcut Dumnezeu? L-a tras din apa mării și i-a spus: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Nimeni, dar absolut nimeni, nu putea să-l salveze pe Sfântul Apostol Petru. Ceilalți apostoli erau în corabie, cuprinşi de frică. La fel se întâmplă și cu noi. Sunt momente prin care trecem în viața noastră şi în care nu are nimeni cum să ne ajute, decât numai Dumnezeu. Și le mărturisesc acest fragment evanghelic și le spun credincioșilor: fiți atenți că o să treceți cu siguranță în această viață prin astfel de momente, şi singurul care vă va ridica va fi Dumnezeu. De aceea, fiți prezenţi și stați la pieptul lui Dumnezeu, stați ancorați în rugăciune permanentă în viața voastră.

– Veţi pleca vreodată de aici, din fărâma asta de sat, cum foarte fru­mos îi ziceţi?

– Bună întrebarea dumneavoastră, foarte bună şi provocatoare, totodată. M-am identificat mult cu satul şi cu comunitatea pe care mi-am ales-o. A fost o tentaţie să plec, da, dar doar a fost şi nimic mai mult. Nu ştiu dacă aş reuşi să mă desprind de biserică, care îmi este atât de dragă, de toţi aceşti ani de slujire în care, poate de multe ori, vă mărturisesc şi lucrul acesta şi cred că ar trebui să îl ştie cititorii dumneavoastră, de multe ori, părintele este părinte pentru copiii satului lui şi mai puţin părinte pentru copiii lui; este mai mult prezent în parohie, decât este prezent acasă. Nu ştiu, Bunul Dumnezeu ştie mai bine decât fiecare dintre noi dacă voi pleca vreodată sau nu de aici, dar personal eu cred că mă identific întru totul cu ceea ce am ales dintru început. Și mă rog să îmi dea Dumnezeu putere să rămân pe mai departe în slujire, aşa cum se cuvine să împlinească fiecare părinte – să nu-şi părăsească turma, pentru nicio altă promisiune, tentaţie sau gând că poate în altă parte o să fie mai bine decât acolo unde şi-a ales dintru început locul. Sigur că şi preotul este familist, este responsabil, are copii, are nevoile fireşti ale familiei ce ţin de buna formare, educare, creştere a copiilor şi de traiul zilnic.

Vă mărturisesc un lucru care poate ar da mult de gândit chiar colegilor noştri de slujire: eu, personal, am trăit minuni aici, la mine, la biserică. În cei 22 de ani niciodată, dar niciodată nu am simţit că Dumnezeu m-a părăsit, ci dimpotrivă, am simţit că, de fiecare dată, Dumnezeu a fost lângă mine. Şi o spun cu toată tăria cuvântului şi Îi mulţumesc Părintelui Ceresc pentru tot ajutorul pe care l-a revărsat în anii aceştia de slujire în familia mea.