Sunt destule lucruri care nu merg bine în Spania zilele acestea. Scandaluri de corupție țin prima pagină a ziarelor, inflația se simte și acolo, criza de locuințe continuă să dea bătăi de cap, fenomenele extreme pun presiune mare pe instituții, conflictele regiunilor autonome cele mai vocale s-au întețit, după o decizie recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în procesul separatiștilor catalani. Dar dincolo de toate astea, victoria indiscutabilă a Spaniei la Campionatul Mondial de Fotbal, desfășurat în Statele Unite ale Americii, Canada și Mexic, a reușit să adune laolaltă întreaga țară. Spania a trecut de nume mari, precum Portugalia, Franța și Argentina, și a făcut-o, punând echipa în prim-plan, alături de valori precum respectul, omenia și bunătatea. „Ca să faci parte din naționala Spaniei, nu ajunge să fii un fotbalist bun, trebuie să fii și un om bun”, a fost, de la bun început, mesajul selecționerului Luis de la Fuente. Împotriva „băieților răi” din jurul lui Leo Messi, Spania a demonstrat că un plan de atac bine pus în practică poate să bată – la figurat, nu la propriu – instinctul de moment și combativitatea dusă la limită.
Succesul Spaniei în finala de la New York/New Jersey nu e întâmplător, la fel cum nici filosofia lui de la Fuente nu e una revoluționară. Ambele sunt consecințele unui proiect de țară început în 1988, cu un ciclu olimpic înaintea memorabilelor Jocuri de la Barcelona 1992. Atunci, în ’88, la Seul, Spania obținea doar 4 medialii – față de cele 24 ale României! Pentru că nu se putea prezenta astfel la o ediție desfășurată la ea acasă, dar și pentru că a înțeles că excelența sportivă poate fi un factor catalizator pentru o țară divizată din foarte multe puncte de vedere, Spania a inițiat ambițiosul programul Asociación Deportes Olímpicos (ADO), prin care marile televiziuni și corporații oferă fonduri private în schimbul unor deduceri fiscale uriașe garantate de stat. Practic, sportivul spaniol știe exact ce bursă lunară va primi pe următorii 4 ani pentru a se pregăti…
Rezultatele ADO s-au văzut imediat, iar contrastul este și mai vizibil prin comparație cu România: 17-22 medalii pe ediție pentru iberici, în timp ce noi am coborât la 4-9 medalii, și acelea, datorate în mare parte canotajului. Pentru ciclul recent, Spania a plusat și cu programe guvernamentale dedicate, ca „Team España Elite” (buget: 50 milioane euro). Azi, Spania excelează nu doar în olimpism, ci și în jocuri mai exclusiviste, precum tenisul sau golful, dar, mai ales, în sporturile de echipă. Acum, cu victoria băieților lui de la Fuente, Spania e, simultan, campioană mondială de fotbal, și la masculin, și la feminin!
Cum era și firesc, Mondialul a stârnit numeroase comentarii și în România. Nu au lipsit obișnuitele teorii ale conspirației, cu toată revărsarea de ură de pe rețelele sociale. În loc de discuții sterile și agresive, mai bine ne-am uita la modelul Spaniei: nu banii lipsesc din sportul nostru, nici investițiile, mai ales în ultima vreme, și nici talentul. Lipsește viziunea, lipsesc criteriile, lipsește coerența. Când ne vom înhăma la treabă precum Spania, vom putea avea pretenții. Altfel, în fața celor mari și serioși, vom alerga în zadar, după minge precum Argentina în finala Mondialului.
