• În toamna asta putem să o vedem în serialul „Destine cu parfum de lavandă”, de la postul Antena 1, în teatru şi în câteva filme. O actriță care „sfințește” locul cu mult talent și cu bucurie molipsitoare •

O vară fără angoase

– În credințele populare, se spune că după 15 August, de Sântă Mărie, începe toamna. Ai apucat să te bucuri de vară?

– Ooo! A fost aşa de frumoasă! A fost prima vară, după foarte mulţi ani, în care mi-am permis să mă relaxez. De câţiva ani am tras tare-tare de tot, având proiecte şi în timpul verii. Anul ăsta s-a întâmplat că lucrurile n-au mai stat aşa şi am profitat cât de mult am putut. Fără frici şi angoase! Că, noi, actorii, nu prea avem vacanţe, ci avem doar momente în care n-avem proiecte şi suntem speriaţi din cauza asta. Eu însă mi-am asumat vacanţa asta şi a fost foarte frumos: am mers şi la mare, în Grecia, cu familia, am fost şi la 2 Mai, doar cu fiica mea, Maria, şi    tot cu ea, şi la Festivalul Anonimul, iar acum urmează să mai plecăm o dată la mare, la un festival pe care-l organizează „Academia Buftea”… Între timp, în Bucureşti, când Maria era la grădiniţă, am ieşit la cafele în oraş, am stat de vorbă cu orele cu prietenele mele – ceea ce nu mai reuşisem să fac de mult timp! Deci, toată vara am avut aşa, o stare de super-relaxare, a fost un adevărat răsfăţ, care se va încheia pe 3 Septembrie, când o să revin la lucru. În timpul anului am perioade aglomerate, când nu pot să stau cu copiii cât de mult aş vrea şi cât de mult ar avea ei nevoie de mine, ceea ce e frustrant şi pentru mine, şi pentru ei. Dar asta mi-e meseria! Sigur, Carol, care are acum 11 ani, deja şi-a făcut prietenii lui, e mai independent şi nu mai are la fel de multă nevoie de mine ca Maria, care are abia 2 ani şi 2 luni. Deşi el mă contrazice! (râde) Carol e foarte lipicios şi acceptă cu bucurie manifestările de iubire. Spre deosebire de Maria, care zice „Nu!”, trebuie s-o prind şi s-o pup cu forţa. Altfel n-avem dreptul, eu şi taică-su, decât la un pupic pe zi: când eu, când Adi. Maria e voluntară şi parcimonioasă în privinţa gesturilor tandre.

– Şi ce fel de vacanțieri sunteţi voi? Cu doi copii nu e tocmai ușor…

– Cred că asta depinde şi de nivelul de oboseală în care ne prinde vacanţa pe noi, adulţii din familie. Că plăcere poţi să găseşti în orice fel de vacanţă! În ce ne privește, preferăm vacanţele cu mulţi oameni, un lucru explicabil, eu provin dintr-o familie destul de mare şi foarte unită. Aşa că, de mulţi ani, mergem în vacanţă    în Grecia în grup numeros. Pe de altă parte, ador și vacan­ţele în care mergem doar eu şi soţul meu, Adi: o dată pe an, avem câte o astfel de vacanţă în doi. În incursiunile astea, neavând grija copiilor şi fiind super-relaxată, intru în starea „curiozitate maximă”: mă atrage fiecare stradă, fiecare vitrină.    Adi mă cam „pierde”. (râde) Pur şi simplu, îmi dau frâu pasiunii de a descoperi lucruri noi: vreau să aflu tot, îmi place să trag cu ochiul prin ferestrele caselor, îmi place să gust din mâncărurile locale, să stau de vorbă cu oamenii. Vreau să descopăr intim cum trăiesc, ce gândesc şi ce simt alţi oameni din alte locuri. Probabil asta-mi vine din actorie, de la analiza profundă pe care ţi-o impune descoperirea unui personaj, căruia încerci să-i dai viaţă. Deşi… dacă stau şi mă gândesc bine, realitatea e că întotdeauna am fost aşa, super-analitică, latura asta de introspecţie o am extrem de dezvoltată dintotdeauna.

Ce urmează?

– Cu siguranţă că perioadele astea de relaxare, de „decompresie”, sunt importante pentru tine şi ca actriţă. De la actorie nu prea poți să-ți iei vacanță…

– Da, în mod cert ! Noi, actorii, nu suntem învăţaţi să le avem, nu suntem învăţaţi că le merităm. Uite, de exemplu, când am intrat în facultate, chiar în primul an, a venit un profesor la clasă şi ne-a spus: „Felicitări c-aţi fost admişi, dar luaţi-vă la revedere de la timpul liber. De-acum înainte, nu veţi mai avea nici măcar weekend-uri.” Abia mai târziu am înţeles că, de fapt, domnul profesor se referea la faptul că, din momentul în care alegi să te faci actor şi ai norocul să-ți faci la maximum meseria, nu mai ai o secundă liberă în viaţa ta, absolut tot ce se întâmplă în jurul tău și absolut tot ce se întâmplă cu tine se referă la teatru: „Dacă va trebui să joc asta vreodată?!”. Gândirea asta analitică ne urmăreşte şi-n vacanţă. Niciodată nu mă relaxez până la capăt, sunt mereu în alertă. Înmagazinez permanent informaţii, ca sursă de inspiraţie, deși măcar două săptămâni, o dată pe an, mi-ar prinde foarte bine o detaşare mentală completă. Aşa, însă, mă relaxez doar fizic, dar creierul continuă să funcţioneze la modul „actor care despică firul în patru”. Plus că mai există un element de stres: foarte mulţi actori lucrăm în sistemul de teatru independent, şi atunci e mereu prezent stresul următorului proiect. „Ce urmează? Ce fac mai departe?”. Ceea ce pune pe tine o presiune psihică foarte mare.

–    În afara vacanţelor, mai ai vreo metodă de „decompresie”?  

– Sincer, nu prea. Teoretic, m-aş mai duce şi eu la un masaj sau la o piscină, dar, în realitate, foarte rar îmi răsar în minte astfel de „libertăți”, darămite să le mai pun şi-n practică.

– Ești, prin definiție, o persoană veselă, care răspândește optimism. Venirea toamnei îți arată și partea melancolică a vieții? E o asociere „tradițională” pentru noi, toți…

– În mod normal, nu. Mereu aştept toamna cu bucurie şi curiozitate: dimineţile alea răcoroase, care pot să aducă tot felul de surprize. E ceva de genul: hai, să văd ce urmează!

Munca atrage muncă

– Dar dincolo de surprize, cu ce vine anul ăsta toamna, pentru tine?

– Am filmări la două lungmetraje (nu pot să le spun titlurile) la începutul lui Septembrie, pentru unul, la sfârşitul lui Septembrie, pentru celălalt. Reîncep cursurile la „Academia Buftea”, unde sunt trainer, predau actorie, deja de vreo cinci ani şi jumătate. Reîncep treaba şi în teatru: reiau „Menada”, spectacolul one-woman-show, de la Teatrul „Point”, pe textul şi în regia Teodorei Savu; și „Aici nu moare nimeni, niciodată”, spectacolul de la Teatrul Metropolis, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu. Dar până la toamnă, pe 27 August avem, pe Antena 1, premiera sezonului final al serialului „Destine cu parfum de lavandă”… Pe moment, cam atât ar fi de spus, dar sunt convinsă că vor mai veni şi alte proiecte interesante: credinţa mea este că, atât timp cât lucrez, munca atrage muncă.

– „Destine cu parfum de lavandă” e un serial în care iubirea ocupă locul central. Personal, cât de bine ţi se potriveşte acest proiect?

– Şi pentru mine iubirea este foarte importantă. Deși sunt destul de pragmatică, destul de realistă, dar, simultan, am şi o latură foarte visătoare şi jucăuşă. În orice caz, dacă aş fi trăit aceeaşi poveste pe care o trăieşte personajul meu, Teodora, din „Des­tine cu parfum de lavandă”, atunci sigur nu aş fi acţionat la fel.

– Chiar voiam să te întreb: cât de aproape o simţi pe Teodora?

– Există foarte multe calităţi aproximativ comune, pe care şi eu şi Teo le-am dobândit în urma experienţelor de viaţă. În esenţă, însă, suntem caractere destul de diferite.

– Nu pot să nu te întreb: chimia care se vede în serial între Teo şi Andrei (interpretat de Liviu Bora) este exclusiv naturală, sau e ajutată şi de tehnica actoricească?   

– După părerea mea, chimia nu se poate „fabrica”. Sunt convinsă c-or să vină alţi actori care mă vor contrazice şi e ok, fiecare cu opinia lui. Dar, repet, chimia nu poate fi păcălită. Uneori e mai multă, alteori mai puţină sau chiar spre deloc. Pur şi simplu, chimia se întâmplă sau nu se întâmplă. Cu Liviu a fost uşor: ne-am întâlnit la capitolul umor. Asta ne-a legat de la început. Iar Liviu are un umor foarte bine dezvoltat, un umor surprinzător, mascat adesea de o rostire serioasă, de aerul şi de accentul lui franţuzesc.

– Decorul idilic din Podişor, satul unde se filmează serialul, pare să fi jucat și el un rol important în atmosfera filmului…                 

– Într-adevăr, e foarte frumos în Po­dişor, iar în luna Iunie, când înfloreşte lavanda, e de-a dreptul spectaculos, din păcate, n-am prea avut momente în care să ne relaxăm, să stăm de vorbă şi să ne bucurăm de peisaj, n-am avut timp. Când ajungeam pe set, filmam secvenţă după secvenţă, alergam la schimbat de costume, ne dădeam unii altora textele… Peisajul îl vedeam doar din fugă.

„E greu să-mi țin gura…”

– Din păcate, mai ales în ultimii ani, viaţa nu arată la fel de idilic precum lanul de lavandă din Podişor. Suntem asaltaţi de crize de toate soiurile, bombardați de ştiri negre, care de care mai înspăimântoare. Tu cum faci faţă situaţiei? Cum te aperi, cum îţi păstrezi în echilibru balanţa interioară?

– Ce mă salvează pe mine din orice criză, mai mică sau mai mare, e universul pe care mi l-am construit în jurul meu. Fără să susţin, desigur, că trăiesc exclusiv într-o bulă de fericire. Însă am grijă să mă protejez, ca să înfrunt partea rea a vieții: se întâmplă atâtea în jurul nostru, care ne agresează, ne înspăimântă, ne înfurie şi ne frustrează. Acasă, în universul meu, mă reglez și mă echi­librez. Într-un alt sens, încerc să fiu cât mai bine informată, ca să pot să    reacţionez la nevoie, și să dau mai departe corect informația. Şi aici mă refer, în primul rând, la copilul meu, la Carol, pentru că Maria e încă prea mică: vreau să-l învăţ cât de important e să fii informat, să știi ce se întâmplă în jurul tău, cât de important e să fii conștient, de exemplu să ştii ce votezi şi s-o faci asumat. Şi tot pe tema asta, trebuie să mărturisesc ceva: nativ, eu sunt genul justiţiar, aşa că tendinţa mea naturală este să mă reped, să deschid gura şi abia apoi să gân­desc ce spun, să des­chid gura mai repede decât trebuie şi când nu trebuie. Aşa că am început să învăţ că mai întâi trebuie să gândesc şi abia apoi să deschid gura. Trebuie să învăţ să-mi ponderez avântul: nu su­port nedreptatea, dar nici nu pot să îndrept toate relele lumii, de una singură. Sunt însă un copil la capitolul ăsta, încă e un exerciţiu dificil, să-mi mai şi ţin gura, uneori… (râde)

– Apropo de copii: pe ei cum încerci să-i pregăteşti pentru viaţă? Ce principii le inculci?     

– În primul rând, bunătatea: cred că în orice situaţie te-ai afla, chiar şi dacă vine cineva şi se poartă nedrept cu tine, asta nu înseamnă că trebuie să-i răspunzi cu aceeaşi monedă. Felul în care se poartă cineva cu tine nu trebuie să modifice ceea ce eşti tu: răspunzi cu ceea ce eşti tu. Pentru mine, bunătatea e o valoare foarte, foarte importantă: dacă vreodată ar dispărea bunătatea de pe lume, ar fi ceva neînchipuit de rău, de grav. Apoi, bunul simţ: faţă de ceilalţi, faţă de tine însuţi, faţă de felul în care te conduci în lume pe tine… Dar şi faţă de ce-ţi doreşti: şi nu o spun în sensul c-ar trebui să-ţi doreşti mai puţin, ci, din contră, dar să-ţi doreşti just. Dacă munceşti mult, mi se pare de bun simţ să ceri mult. De asemenea, familia e o valoare extrem de importantă pentru mine: îmi doresc să pot să le ofer copiilor mei siguranţă şi să ne construim o relaţie, astfel încât să-și dorească să facem parte din viaţa lor încă mult timp de-acum încolo. Şi tot pentru ei îmi mai doresc să-şi găsească un drum în viaţă, care să-i bucure, ceva ce să iubească: tocmai pentru că eu trăiesc asta, sunt con­ştientă cât de important e să faci în viaţă ceva ce iubeşti. Atunci efortul e minim. Pentru mine, efortul ăsta merită, pentru că îmi iubesc profesia, pentru că iubesc să stau şi să despic firul în patru şi să fiu atentă la mine și la tot ce se întâmplă împrejurul meu. Deşi, pentru altcineva, asta poate să pară un chin.

– O ultimă întrebare Vichi: priveşti spre viitor cu nădejde sau cu teamă?             

– Sincer, şi cu nădejde, dar şi cu teamă. Mult din ce văd în jurul meu mă înspăimântă şi-mi dau seama că tot ce pot să fac este, pur şi simplu, să-mi văd de treabă. Îmi dau seama că eu, la nivelul meu, pot să fac lucruri minime, dar, până la urmă, detaliile astea micuţe-micuţe sunt cele care dau speranţă în omenire. La nivel înalt, nici eu, nici tu, nici majoritatea nu avem acces: pentru noi, e ceva intangibil. Şi nu ştiu dacă vreodată, în viitorul previzibil, o să ajungem la pacea mondială, la totul e bine peste tot în lume… Asta e partea rațională, uneori chiar cinică, din mine. După care intervine visătoarea, care… Visă­toarea din mine continuă să spere. Să spere mai ales în puterea bunătăţii şi a binelui pe care-l lăsăm în urma noastră.

Foto: Antena 1, Arhiva personală