• Rolurile de pe scena Naționalului craiovean i-au adus aprecierile criticii, iar „Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”, serialul difuzat de Antena 1, i-a asigurat succesul de public. Și pentru că arderea lui de pe scenă nu trece niciodată neobservată, pentru „Hamlet”-ul în regia lui Declan Donnellan, a fost răsplătit și cu un premiu UNITER. Între scenă și platoul de filmare, între bucuria de a juca și golul care rămâne după ce luminile se sting, am stat de vorbă cu un actor care nu se teme nici de îndoială, nici de extenuare •

„Îmi place să lucrez până la epuizare”

– De la ultimul interviu pe care l-am făcut, te-am găsit instalat în Capitală. Cum ai luat decizia asta?

– Stau de foarte multă vreme în București, pentru că aici am făcut facultatea. De fapt, când jucam la Craiova, făceam naveta de la București. Serialul m-a obligat să petrec mai mult timp în Capitală, dar, cu foarte multă disciplină și cu mult efort, am reușit să joc și în două din cele trei premiere pe care teatrul de la Craiova le-a avut în ultimul an, lucru de care sunt foarte mândru. De fapt, ceea ce m-a surprins cel mai tare a fost să descopăr că, în ciuda oboselii, mi-a plăcut enorm să fiu în priză. Mi-am dat seama că îmi place să lucrez până la epuizare. Cine știe, s-ar putea să fiu un workaholic. (râde) În tot cazul, munca a ajuns să-mi schimbe bioritmul. Filmările la un serial de televiziune nu au nimic de-a face cu ceea ce se întâmplă la teatru. Te trezești la 4 jumătate dimineața, la 5 te ia mașina, la 6 ești pe set și te pregătești, la 6.30 tragi prima dublă. Luni întregi am ținut același ritm: luni-marți repetam la Craiova, miercuri-joi-vineri filmam, sâmbătă-duminică eram din nou la Craiova, că aveam spectacole. M-a obosit, m-a rutinat, dar chiar nu pot spune că nu mi-a plăcut.

– Dar spre filmul de televiziune ce te-a dus, de fapt?

– Visam de multă vreme să fac film, dar nu mi-era foarte limpede ce fel de film vreau. Serialul ăsta mi-a satisfăcut o mare curiozitate – aia de a afla cum e de fapt pe platou, cu luminile pe tine. Voiam să descopăr cum e lumea cinemaului și a televiziunii, cu ce se mănâncă. Fusesem deja la un casting pentru serialul ăsta, dar nu-l luasem. Iar apoi a fost o întâmplare fericită: producătorii au văzut o fotografie cu mine din „Hamlet”, care s-a jucat la Craiova, și m-au chemat din nou. Nici măcar n-am mai apucat să dau probe, am intrat în filmări aproape de pe o zi pe alta.

„Auzi, te-ai gândit să dai la actorie?”

– Cum ai ajuns la actorie, Vlad? A durat mult până ți-ai găsit drumul?

– În liceu, am intrat în trupa de teatru francofon a Liceului Pedagogic din Târgu-Mureș. Pe lângă faptul că am ajuns să vorbesc destul de bine franceza, am început să descopăr și scena. La un moment dat, spuneam monologul final din „Micul Prinț”. Învățasem textul aproape mecanic, fiind într-o limbă străină. Dar, după mai multe repetiții, ceva s-a dezlegat în capul meu, m-a inundat sensul acelor cuvinte, azi atât de citate: „Nu poți să vezi bine decât cu inima. Esențialul este invizibil”. Am simțit că se schimbă ceva în felul în care spun replicile, m-au copleșit niște emoții cu care nu mă mai întâlnisem. La final, Aurel Ștefănescu, profesorul nostru, a venit la mine și m-a întrebat: „Auzi, te-ai gândit să dai la actorie?” Și așa am ajuns student la București.

– Deci, te-ai aruncat, pur și simplu, în necunoscut?

– Am un prieten care are 22 de ani și care îmi spunea recent că el s-a săturat de România și vrea să plece să trăiască în Berlin. Și-a găsit o chirie pentru o lună de zile și și-a făcut bagajul. Și mă gândeam: ce-i în capul oamenilor care pleacă așa? Dar apoi mi-am amintit că și eu la 18 ani am făcut același lucru. Mi-a luat soră-mea un bilet de maxi-taxi de 30 de lei și m-a încurajat să dau examen și la București, deși eu eram intrat deja la Teatru, în Târgu-Mureș. Nici nu-mi mai amintesc cine exact a fost cu mine la înscriere, am sentimentul că n-am fost chiar singur, dar memoria a șters detaliile. Apoi am ajuns printr-un cămin, în timpul zilelor de pregătire, și în cele din urmă, am fost admis. Dar ca să revin la prima ta întrebare, zece ani mi-a luat cu totul să mă pun cu adevărat pe drumul actoriei. Eram prea imatur emoțional și intelectual pentru tot ce se întâmpla în facultate. Am trecut prin facultatea aia atent la ce se discuta în jurul meu, dar destul de incapabil să aplic în felul în care joc. Am fost un student mediocru, dar anii de teatru independent care au urmat absolvirii m-au călit. Au fost o bornă extrem de importantă. Teatrul independent îți pune la încercare ambiția. Pentru că nu ai plasă de siguranță, pentru că e totul foarte precar și abia câștigi de la spectacol la spectacol, te obligă să te întrebi în fiecare zi cât de mult vrei, de fapt, să faci teatru. Trebuie să-ți alegi în fiecare zi meseria din nou și să con­tinui să o faci fără bani sau cu foarte puțini bani, n-ai timp să te odih­­nești în ea.

– Cum reușeai să te întreții în București, în anii ăia?

– Trăiam din ce-mi trimiteau ai mei și din cei 50-100 de lei cât primeam la spectacolele de la Comedie, Godot, Green Hours sau pe unde mai jucam. La unele aveam onorariu de 200 de lei, la altele procent din bilete. La un moment dat, fiindcă tata e economist și am fost educat de mic să fiu cu picioarele pe pământ, pusesem la punct un plan să-mi deschid o spălătorie în Regie. Vedeam că nu fac bani din actorie, dar vedeam și că prietenii mei din cămine n-au unde-și spăla rufele, că se duc la câte unul care are mașină de spălat pe etaj și-i dau 5 lei să-i lase să folosească mașina, și mi s-a părut o super idee, pe care i-am și prezentat-o tatălui meu. Găsisem și spațiu de închiriat. N-am mai ajuns să o deschid niciodată. Între timp, mi-am făcut o asociație și o echipă cu care am început să scriu proiecte pentru AFCN, am început să primim tot mai multe finanțări, s-au legat lucrurile în teatru și am reușit să devin independent financiar.

„Un premiu UNITER e o mare confirmare”

– Anul trecut, felul în care l-ai interpretat pe Hamlet la Craiova ți-a adus un premiu UNITER, după ce în anii precedenți l-ai ratat la mustață, deși erai printre favoriți. Te-ai bucurat să-l primești, în sfârșit?

– Unii m-au dat favorit pentru rolul Creon din „Oedip rege”, pentru care eu, personal, n-am avut nicio speranță. Însă, recunosc, pentru rolul din „câine cu om. câine fără om”, în regia lui Radu Afrim, am sperat și am crezut. Ba mi-au mai parvenit și niște zvonuri false, care mai mult m-au deziluzionat. După asta, m-am lecuit și nu m-am mai gândit la premii. Așa că UNITER-ul pentru Hamlet m-a și surprins, m-a și bucurat, fiindcă, orice s-ar spune, e o mare con­firmare, îți dă parcă mai multă încredere, stabilitate și vizibilitate.

– E, pe de altă parte, și o confirmare a colaborării de durată pe care la Craiova ai avut-o cu marele regizor Declan Donnellan. Cât simți că și-a lăsat amprenta pe felul tău de a face teatru?

– Eu am lucrat foarte bine și cu Catinca Drăgănescu, Dragoș Mușoiu, cu Bobi Pricop, Alexandru Mâzgăreanu sau Elena Morar. Ei sunt de fapt cei cu care m-am format, care mi-au imprimat, în anii de teatru independent, un fel de a fi pe scenă. Apoi am lucrat cu Radu Afrim, care e un regizor care te stimulează și provoacă în permanență, te face să crești. Declan e un altfel de regizor. Și-a construit întreaga carieră pe lucrul cu actorul. E printre puținii regizori pe care îi cunosc care nu pornesc de la o piesă pentru care caută actori, ci de la actor și ce piesă i s-ar potrivi. Îi place atât de mult să lucreze cu actorii, să îi modeleze, că singura miză a lui pare a fi să pună actorul în valoare. De altfel, spectacolele lui au devenit tot mai minimaliste, departe de regia aia flamboaiantă, de decorurile sclipicioase de altădată. Nu stă să se gândească „Vai, aș face Livada de vișini!”, ci se întreabă „Ce piesă să montez, ca rolul principal să-l joace Ramona Drăgulescu? Ce i s-ar potrivi?” Odată ce și-a format echipa, a avut grijă să monteze câte o piesă pentru fiecare din noi.

– Ceea ce bănuiesc că îi face pe actori să se simtă și foarte văzuți, nu?

– Absolut. Și foarte responsabilizați. Când știi că regizorul a făcut un „Hamlet” doar ca să joci tu rolul principal, e enorm de multă presiune pe tine, chiar dacă el nu zice nimic. Ți se dă o șansă, ți se ridică o minge la fileu și chiar nu vrei s-o ratezi.

„Hamlet-ul pe care l-am construit e un Hamlet care vrea să rezolve lucrurile”

– Ai avut emoții când ai pregătit rolul?

– Da, am fost și emoționat, și stresat. După prima repetiție generală, mi-am zis „E un eșec total!”. Eram îngrozitor de trist. Mi-am zis: „Asta e, sunt și spectacole care pur și simplu nu ies”. Declan nu părea să fie stresat deloc. Poate că procesul în sine îi produce atât de multă satisfacție, încât rezultatul final nu-l interesează la fel de mult. Sau poate că și el se îndoiește, dar are înțelepciunea de a nu împărtăși asta cu noi. În tot cazul, m-a văzut în repetiții abătut și mi-a zis „Vlad, iartă-mă, n-am timp să mă ocup de tine, trebuie să mă ocup de ce nu merge, dar fă în continuare ce faci, ai încredere, o să fii brilliant, știu sigur.”

– „Hamlet”-ul lui Donnellan e orice, numai un Hamlet clasic nu. Tu ce simți că ai imprimat diferit personajului?

– Un atu al acestei versiuni mi se pare faptul că lumea pleacă de la spectacol înțelegând povestea. Pentru o piesă de Shakespeare, e mare lucru. Majoritatea montărilor sunt încărcate de simboluri, de personaje, de coloraturi printre care te pierzi. Declan a transformat povestea în ceva limpede și inteligibil, iar asta a făcut ca spectacolul să fie foarte iubit de public. Hamlet pe care l-am construit cu Declan e un Hamlet activ, care vrea să rezolve lucrurile, nici pe departe unul melancolic, dubitativ, care filosofează, cum îl prezintă de multe ori clișeele.

– L-ați scos, cu alte cuvinte, din limitele înguste ale celebrei lui replici „A fi sau a nu fi?”…

– Exact. Dacă citești cu atenție textul, o să descoperi că e mai degrabă un tip sangvinic, chiar coleric. Sigur, se confruntă cu niște dileme, dar vrea să rezolve lucrurile, se chinuie, drama se naște din această dorință enormă de a face ceva și limitele de care se izbește. Toată piesa e, de fapt, încercarea lui neobosită de a face ceva.

„Actorii ajung niște ființe foarte orgolioase”

– Cum construiești un rol? Faci apel la lucruri trăite de tine?

– Memoria emoțională poate funcționa o dată, dar apoi emoția se consumă, n-o poți folosi de două ori la rând. Rămâne în locul ei o amintire foarte rece și goală de conținut. Tot ce poți să faci cu adevărat e să rămâi prezent și să te raportezi la ce îți dă partenerul. Ce se întâmplă pe scenă e viu și din acel viu poți crea emoție curată și nouă. Așa se naște strălucirea aia din ochii actorilor. E prezență pură.

– N-o pierzi niciodată? Nu te fură niciodată alte gânduri?

– Se mai întâmplă. În „Hamlet”, scena e în mijlocul oamenilor și piesa are foarte mult dialog cu publicul. Ei, și îți dai seama că mai există și oameni care, când luminile nu sunt pe ei, se mai uită pe telefon, că n-au astâmpăr. Lucrurile astea te scot complet din film ca actor, începi să te îndoiești de cât de convingător joci, ți se pare că nu ești luat în seamă, ajungi să te întrebi ce sens mai are totul și așa mai departe.

– Probabil pentru că lucrați cu emoții și stări atât de intime, voi, actorii, sunteți și foarte vulnerabili la părerile altora, nu?

– Suntem, da. Actorii ajung niște ființe foarte orgolioase. Pe cât de vulnerabile, pe atât de orgolioase. Uneori, o indicație dată de un regizor poate să fie primită ca o adevărată jignire. Am fost martor la așa ceva și nu e de râs. Suntem uneori atât de îndobitociți de propria noastră creație, că nu mai realizăm că cineva ne vrea, pur și simplu, binele. Luăm totul personal. Până la urmă, asta e ce avem de făcut pe scena aia, blestemul și binecuvântarea noastră: să luăm totul foarte personal (râde). Și, bineînțeles, că nici eu nu sunt imun! E unul dintre motivele pentru care nu mai citesc comentariile de pe Facebook sau Instagram la postările pe care televiziunea le face despre serialul în care am jucat. Te crucești cât de răutăcioase pot fi unele.

„Numai pe scenă existăm cu adevărat”

– Cum e Vlad cel de toate zilele, pe care nu mai cade lumina reflectoarelor?

– Știi că asta e drama noastră, a actorilor, că ne place atât de mult acolo, în lumina de pe scenă, încât simțim că parcă numai acolo existăm cu adevărat. Urci pe scenă și timp de două ore te simți la înălțimea Everestului. Și apoi se termină, te duci în cabină și te schimbi și cazi, pur și simplu. Cazi, pentru că trebuie să ieși pe stradă, să intri în „Mega Image”, să-ți iei o caserolă cu pui, și viața devine de o banalitate foarte apăsătoare. Prima dată când am devenit conștient de tristețea asta de după, e când am făcut „Radio”, de Eric Bogosian, în regia lui Bobi Pricop, la Craiova. Aveam un rol destul de mic, dar foarte mișto. După ce îl jucam, ieșeam cu colegii la bere, cum e obiceiul. Dar eu eram mereu abătut. Până într-o zi, când Alex Calangiu, colegul meu, m-a întrebat ce am, de ce sunt mereu așa. Atunci am devenit conștient de golul ăsta cu care trebuie să trăim după fiecare spectacol. Nu prea ai de ales, trebuie să-ți accepți stările, să înveți să trăiești cu ele.

– La un moment dat, erai foarte pasionat de plante. Cât de verde mai e apartamentul tău?

– E la fel, o adevărată junglă, sunt foarte fericit că am învățat, în sfârșit, să am grijă de plante. Primele pe care le-am luat mi-au murit. Doamne, cât am suferit! Între timp, am învățat să le pun în ghivece potrivite, cu substrat în partea de jos, am învățat cum să le ud. Deci e frumos și verde la mine, în ciuda faptului că nu petrec așa mult timp pe-acasă. Nici vara asta, când am fost oarecum în vacanță, mai mult de trei zile n-am stat. Am fost la Festivalul de Teatru de la Sibiu, apoi am fost la TNT ca spectator, apoi am fost invitat de comunitatea grupului „Mergem la teatru”, la Estivalul de Teatru, apoi am mers la ȘI Festival, la 2 Mai, de acolo am mers să văd câteva spectacole din stagiunea estivală SEAS de la Constanța, m-am întors să văd niște concerte în București, la Summer Well, mai stau câteva zile în capitală, mă duc iar la mare câteva zile, iar apoi iau drumul Craiovei, unde începem repetițiile pentru noua stagiune.

„Noi, actorii, ar trebui să avem curaj și pe persoană fizică”

– Ce pregătești? În ce spectacole te vedem toamna asta?

– În „Iubitul meu dușman”, al Gianinei Cărbunariu, un om extraordinar, o regizoare foarte meticuloasă, căreia îi place mult să facă comedie. Mi-a plăcut mult să croșetez cu ea replică după replică, gesturi mici peste gesturi mici, până la hohotul final de râs. În „Hamlet”, care se joacă în continuare la Craiova. Și în viitoarea piesă a lui Radu Afrim, care are premiera fixată la mijlocul lui Octombrie și la care începem să lucrăm cât de curând.

– Nu ești foarte prezent pe rețelele de socializare. Te ții departe de ele?

– Acum nu mai am Facebook, Instagram, nici măcar Messenger pe telefon, fiindcă mă acaparează. Lumea virtuală devine obositoare, de la un punct încolo te pierzi în ea. Când am ceva de spus referitor la sectorul cultural de la noi, care e atât de afectat, intru, las o postare, apoi ies și-mi șterg iar aplicația. Lovesc și fug. (râde) Nu știu cum să scap altfel de dependența pe care o produc, cum să fac să nu mă trezesc dimineața și să scrollez toată ziua. Pe de altă parte, sunt foarte multe lucruri legate de industria culturală care mă macină și în legătură cu care îmi vine să iau public o poziție, iar rețelele de socializare sunt locul perfect. Sunt tot mai conștient că fiecare din noi, mai ales cei cu o anumită vizibilitate, e direct responsabil pentru situația în care au ajuns lucrurile. Încerc să nu mă mai fofilez, mă simt aproape vinovat când nu iau o poziție la timp. În tot cazul, știrile care vin din lumea culturală mă consumă și mă trezesc des gândindu-mă că noi, actorii, ar trebui să avem mai mult curaj și pe persoană fizică, nu doar din spatele unui personaj.

– La ce mai visezi în perioada asta profesional, Vlad?

– Am făcut serial, dar aș putea face și un lung-metraj. Mă atrage în continuare cinemaul, chiar dacă, făcând film, am descoperit că toată puterea e la regizor și monteur. Nu e ca în teatru, unde poți să construiești constant o stare. Pe platou, arzi la comandă – cinci minute acum, încă cinci peste câteva ore. Dacă ți-a ieșit, bine, dacă nu, nu, timpul e limitat, nu-ți dă nimeni șapte duble. N-ai trăirea aia extraordinară de la teatru, arcul de pe cer.

– Deci, foarte curând, un Vlad Udrescu care renunță la scenă în favoarea platoului nu vom vedea!

– Cu siguranță, nu! Experiența din film m-a făcut să apreciez și mai tare teatrul. Mă întorc la scenă cu o mare bucurie, cu sentimentul că aș putea da și mai mult, că sunt și mai disponibil și mai însetat de toată intensitatea aia. Pur și simplu, nu se pot compara!

Foto: Alice Ionescu, Albert Dobrin (2), Robert Maronese (1)