• Sunt sate al căror trecut a rămas concentrat doar în numele lor. Un exemplu este Câineni-Băi, din județul Brăila. Odinioară, chiar funcționa aici o mică bază de tratament, care oferea împachetări în nămolul extras dintr-un lac cu apă sărată. În prezent, totul este o ruină. Să mai existe totuși viață aici, după gloria de altădată? •
Ca o stepă îndepărtată

Am descoperit întâmplător mica așezare brăileană Câineni-Băi în timp ce „survolam” județul dintr-o cameră de hotel, cu ajutorul aplicației Google Earth. Cine îmi urmărește articolele din paginile revistei Formula AS știe că obișnuiesc să cercetez în acest fel o zonă sau alta. Așa reușesc să aflu de existența unor așezări de care nu aveam habar și să îmi propun să calc pe acolo. Așa am ajuns și în Câineni-Băi, pe malul lacului sărat, format în îndepărtate ere geologice, împreună cu alte lacuri de prin împrejurimi. Prin apropiere curge râul Buzău, a cărui matcă este, de fapt, o falie tectonică, o despicătură în imensitatea Bărăganului. E de ajuns să te oprești locului și să privești malul drept și abrupt, deschis ca o rană în șes, ca să bănuiești frământările și rupturile din scoarța pământului, care, altfel, pare nemișcat de la facerea lumii. Mișcările din adâncuri sunt insesizabile, cu excepția unor mici seisme locale, iar clivajele sunt ascunse de straturi de pietriș și humă și, firește, de vegetația abundentă a câmpului și de oglinda lacurilor. Vedem numai suprafața locului, peisajul campestru, inedit, cu arături, dar și cu pășuni bogate, păscute de turme de oi, ca o stepă îndepărtată. Câineni-Băi aparține de comuna Vișani, situată, împreună cu comuna Jirlău, într-un bazin legumicol renumit pentru cultura de ardei în câmp. M-am convins de asta, după ce am trecut de orășelul Făurei, spre nord: câmpuri, cât vezi cu ochii, cultivate cu ardei și alte legume. Să mai zică cineva că în România „nu se mai produce nimic”! Câineni-Băi e însă mai spre marginea acestui bazin legumicol. Nu pentru ardei și roșii coborau oamenii din mașină sau din autobuz, ci pentru tratarea unor beteșuguri, cu ajutorul nămolului din lacul sărat. Existența satului e mai veche, medievală, o așezare înfiripată aici, între șes și cer, la marginea nordică a Bărăganului, între lacuri cu apă sărată și lacuri cu apă dulce. Odinioară, Câineni-Băi a fost o comună de sine-stătătoare și a făcut parte din fostul județ Râmnicu Sărat. Schimbările de sistem și de regim politic au însemnat și reorganizări administrativ-teritoriale în urma cărora localitatea a intrat în componența comunei Vișani și a județului Brăila. În timpul comunismului, s-a procopsit și cu statutul de stațiune balneară, după ce a fost construit aici un pavilion cu proceduri terapeutice pe bază de nămol.
Povestea decăderii

Ajung ușor pe malul lacului. Satul are două străzi principale și o rețea de străzi secundare. E labirintic, aș putea să rătăcesc o vreme pe străduțele asfaltate, dar parcă simt unde se află apele sărate după adierea vântului, care poartă mirosuri de nămol, de sărătură și ierburi lacustre, astfel încât știu încotro să merg. Ies din zona gospodăriilor, unele pustii, altele bine îngrijite, calc pe o potecă înierbată și iată-mă lângă oglinda întunecată a lacului. Vara e o binecuvântare să fii aici. Atmosfera e mai prielnică decât pe șesul ars de vipie. Temperaturile ridicate amenință însă și acest lac. Apa se evaporă, uneori, și nu mai rămâne decât o baltă pipernicită. Nu e nimeni prin preajmă. Pavilionul e vizibil printre arbori înalți, aparent e întreg, dar e o ruină, în interior. O sperietoare meșterită din zdrențe ca să păzească o mică bostănărie, mă privește veselă. Peste drum de lac se află o pensiune, cu reclamă pe internet. Proprietarul, George Dobrică, are o poveste de viață întortocheată. Îmi spune că s-a născut la Periș, în Ilfov, dar că rădăcinile lui sunt aici, în Vișani. După revoluție, s-a apucat de afaceri. A avut magazine, baruri, discoteci. În cele din urmă, a decis să investească în satul brăilean, chiar în stațiunea care, metaforic, începuse deja să se scufunde în nămol. Omul a concesionat lacul, a făcut un schimb de terenuri cu primăria și a construit o pensiune cu o mică bază de tratament. Incinta este bine îngrijită, iarba tunsă, gazda primitoare, dar clienții se lasă așteptați: „Fiul meu organizează un eveniment cu motocicliști, atunci se însuflețește locul, e distracție mare. Pentru împachetări cu nămol nu vine mai nimeni”. Pavilionul de peste drum a fost cumpărat însă de o firmă din Galați. Din cine știe ce motive, investitorul nu a relansat activitatea balneară. Clădirea s-a pustiit și s-a ruinat. Primarul Neagu Caraman este la al noulea mandat. E un veteran al administrației publice locale din România. În tinerețe, a cunoscut stațiunea, în perioada de glorie: „Veneau în serie, câte 50-60 de pacienți. Nămolul de aici, zice-se, e mai bun decât cel de la Techirghiol, pentru tratamente. Soseau în scaun cu rotile și se întorceau pe picioarele lor. Un profesor din Vrancea a scris o carte și a menționat acest lucru, că s-a vindecat la Câineni-Băi”. Primăria însă nu poate ajuta cu nimic pentru revitalizarea stațiunii. Nu are drept de proprietate. Din păcate, primăria nu îngrijește pe deplin nici clădirile publice care îi aparțin: grădinița, școala generală și căminul cultural. A pus ferestre termopan, a renovat pereții exteriori, dar construcțiile sunt pustii, fiindcă elevii au fost relocați la școala din Vișani, satul de reședință. La căminul cultural nu mai are cine să țină serbări. Vegetația copleșește pereții grădiniței, crește până la acoperiș. La fel și pe trotuare. Acestea au fost asfaltate, mărginite cu borduri, dar ce folos? Ierburile și mărăcinii le acoperă, ca într-o junglă. Primarul a pus la punct satul de reședință, unde sunt vizibile noile investiții. Urmează să fie deschis și un dispensar uman modern, cu etaj. Dezechilibrul demografic între satul de reședință și cele două sate aparținătoare, Câineni-Băi și Plăsoiu, este uimitor: peste 1.500 de locuitori în primul și câte 3-400 de locuitori în fiecare din celelalte două așezări. Măcar străzile sunt asfaltate peste tot!
Doamna profesoară

Unul din locuitorii satului Câineni-Băi este Maria Bîcîilă. S-a născut în Plăsoiu, sat al Vișanilor, a predat limba și literatura română la Salcia-Tudor, o altă comună brăileană, dar la pensie s-a stabilit în Câineni-Băi, satul soțului ei. Cei mai mulți se întorc de la oraș la țară. Maria s-a mutat de la țară tot la țară. Și nu într-o casă părintească, ci într-o casă cumpărată de la un localnic. De casa părinților ei din Plăsoiu îngrijește o soră. De casa părinților soțului ei din Câineni-Băi îngrijește o rudă a soțului. La 76 de ani, Maria muncește zilnic în gospodărie. Am întâlnit-o tăind smocuri de iarbă crudă crescute pe marginea șoselei, ca să hrănească doi purceluși. Grădina cu legume a doamnei profesoare, acum pensionară, e impecabilă. Întind mâna și apuc o caisă mare cât o roșie. „Eu am vrut să fac facultatea de educație fizică, dar tatăl meu nu a fost de acord. Am ajuns la Litere, la București, și am predat apoi, peste 50 de ani, la Salcia-Tudor. De acolo, m-am pensionat. Am luat casa asta de la un sătean care cred că avea oi. Am găsit când făceam curățenie în curte un craniu de berbec”. Florile de la poartă, viu colorate și bine îngrijite, dau seama despre hărnicia proprietarei.

Merg mai departe pe strada lungă, asfaltată. Lacul și ceea ce a fost cândva o stațiune balneară de interes rămân în urmă, învăluite în arșiță și neputință. Natura redevine pe deplin natură când omul nu mai are puterea sau interesul să mențină ceea ce a construit cu mâna lui. Sigur, legile economice sunt implacabile: fără clienți, nici o afacere nu are succes. Dar unele afaceri capotează și din lipsă de inspirație și cooperare. Din fericire, lacul cu nămolul terapeutic e acolo. Măcar de nu-l va seca de tot seceta verilor ce vor veni!
Fotografiile autorului


