Vacanță la Mălâncrav, nr. 276

Mălâncrav, județul Sibiu. Poarta casei cu numărul 276 e deschisă a invitație de-a intra. Împreună cu alte câteva case din sat, ea aparține fundației „Mihai Eminescu Trust”, patronată de Prințul Charles al Marii Britanii, cel mai de seamă promotor al României și-al Transil­va­niei în lume. În cei 20 de ani de când a fost fon­dată, filiala românească a fundației coordonează pro­iecte de conservare a patrimoniului şi de re­vi­talizare a satelor din Ardeal. Până în prezent, au fost puși „în mișcare” oameni din comunitățile lo­cale implicați în peste 1.230 de proiecte, dezvoltate în 46 de sate și 115 orașe.

E cumva prea liniște în curtea cea mare a casei. Pe jumătate pietruită, pe jumătate acoperită de un covor gros de iarbă crudă, la capătul ei, dincolo de pomii încărcați de flori albe, stă smerită o căsuță albastră, ce nu diferă cu nimic de căsuțele bunicilor din povești. Printre pietre, lângă zidul casei, câțiva butuci sănătoși și zdraveni de viță-de-vie îmbracă în verde zidurile casei, ocolind elegant ferestrele.

Casa bunicilor

Casa de oaspeți de la nr. 276 se află în grija unei vecine, Mihaela Neagu, care vine într-o clipită să-mi deschidă poarta și să-mi arate încăperile în care tu­riștii străini adoră să-și petreacă vacanțele. Po­de­lele din lemn au păstrat patina timpului trecut peste ele, chiar sub urmele proaspete de curățenie, și ea făcută „natural”, ca pe vremea bunicilor. Pa­turile mari așteaptă să fie înfățate în așternuturile albe, stivuite frumos pe-un scaun. Într-un colț, soba de te­racotă, mare, albă, cu floricele albastre pic­­ta­te pe fiecare cahlă, pare semnătura pro­prie­­tarilor de odinioară, sași plecați într-o altă lu­me, pământeană sau nu. Tot sași din alte vre­muri zâmbesc stingher din fotografiile alb-ne­gru, înrămate simplu, ce împodobesc pereții de-un alb imaculat. Singurele pete de culoare din încăperile casei sunt preșurile țesute de pe jos. Totul arată aidoma unei gospodării din care proprietarii au lipsit o vreme și urmează să se-ntoarcă. Nimic nu e în plus, totul e sim­plu și uimitor de frumos. Casa bunicilor, cu tihna și rânduiala de pe vremea lor.

„Au venit, la un moment dat, niște tineri de la București. Și fata, cum a intrat, a țâșnit ime­diat afară. M-am speriat, am crezut că e ceva în neregulă. «Nu, mi-a spus, cu lacrimi în ochi. Doar că aici miroase exact cum mirosea în casa bunicilor mei, mirosul inconfundabil de curat și de bine». Nu se mai oprea din făcut fo­tografii. Vă rog să mă credeți că mi-au dat și mie lacrimile văzând-o, pentru că, din pă­cate, tinerii de azi nu prea mai apreciază așa ceva. Atâta îmi place când văd că pun preț pe lu­crurile autentice, vechi… Bucuria lor e cea mai ma­re plată pe care-o pot primi pentru tot ceea ce fac!”, mărturisește, cu emoție, Mihaela Neagu.

Doamna cu mulți copii

Toți turiștii care vin în vacanță la Mălăncrav își fac rezervările prin intermediul „Fundației Emi­nes­cu”. Sunt unii care vin deja de ani buni aici și cer anume să stea la „doamna cu mulți copii” sau „ca­re e vecină cu casa”. S-a întâmplat ca Mihaela să gătească și să pună masa, într-o singură zi, pentru mai bine de 130 de persoane. N-a făcut nici un curs special pentru asta. Ce curs mai bun decât fa­milia ei numeroasă?

Șapte copii are Mihaela, șase băieți și o fată. S-a măritat foarte tânără. Nu împlinise încă 20 de ani, când a devenit mamă pentru prima oară, iar acum, la 43 de ani, e deja bunică. Cel mai mic din­tre pruncii ei avea doar vreo patru ani când ma­ma sa a început să administreze casa de oaspeți de la nr. 276. „Îl lăsam cu frații cei mari și fu­geam dincolo, să pun masa, să servesc, apoi să adun după turiști”, își amintește Mihaela. I se lu­minează fața când vorbește de pruncii ei și vocea-i tremură a lacrimă de drag. Dar nu poate înțelege cu nici un chip de ce, de foarte multe ori, aflând că e mama a șapte copii, oamenii o-ntreabă, auto­mat, dacă e sectantă. „E prima întrebare pe care o aud de la prea mulți și, credeți-mă, m-am să­turat! Dar ce, dacă sunt ortodoxă, nu am voie să am copii mulți? Dacă Dumnezeu mi i-a dat, i-am adus pe lume și-s mândră de toți la un loc și de fie­care în parte!”. Nu spune că i-a fost ușor, pentru că n-avea cum să fie, dar le e recunoscătoare pă­rinților și socrilor că i-au fost mereu alături și au aju­tat-o cu tot ce a avut nevoie. La fel, fratele, sora și cum­na­tele. „Din­tre cei pa­tru copii ai so­cri­lor mei, doar soțul meu e tată, așa că prun­cii noștri sunt ai tu­tu­ror, atât de bine ne înțe­legem cu toții”.

Vasile, soțul Mihaelei, e pădurar și cel care se ocupă de grădină și de animale, pen­tru că au porci, viței și gă­ini. Și oi au avut, dar le-a mân­­­cat ursul și n-au mai luat al­tele. De când au crescut, copiii își ajută mama la toate, mai ales în vacanțe. Le place să stea cu animalele, să mul­gă vacile, să lucreze gră­dina. Naomi, singura fată a Mihaelei, stă mai mult în bucătărie, lângă ea, și mai că ar putea să-și înlocuiască cu succes mama. Anul acesta a terminat cu bine clasa a XII-a și, spune Mihaela, „Mă ajută cât zece fete la un loc”.

„Nu m-am gândit niciodată că am să fac asta, dar s-a întâmplat și, uite, sunt deja zece ani de când am început. Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sprijinul familiei mele, cred că reușesc să mă achit onorabil de administrarea casei de oaspeți, cu tot ce înseamnă asta, de la curățenie exemplară până la a găti turiștilor și a le pune pe masă ceva bun, care să le placă și fie să-i facă să revină, fie să le creeze ex­pe­riențe de ne­uitat”, afirmă Mi­ha­ela.

Bunătăți la ceaun

Mihaela nu gătește nicio­dată porții fixe și nici nu pune astfel mâncarea pe masă. Are grijă ca, întotdeauna, bună­tă­țile să ajungă, ca nu cumva ci­neva să poftească și să nu aibă de unde să-i dea. „Pe masa tu­riștilor, băutura s-a-ntâmplat să se mai termine, dar n-o fost bai, c-am fugit acasă și am adus, că-s pline bu­toa­iele în beci. Dar mâncare, nu, niciodată n-a fost să nu ajungă.”

În timp, Mihaela a constatat că, din toate bu­nă­tățile pe care le gătește turiștilor, cea mai apreciată a fost tocănița de porc, indiferent că a făcut-o cu orez, cartofi sau mămăligă. Dacă se nimerește s-o facă și la ceaun, încântarea oaspeților e cu atât mai mare, mulți dintre ei – din Anglia sau Ger­ma­nia – mâncând aici pentru prima dată așa ce­va. „Turiștii nu obișnuiesc să ceară o mân­care anume, pentru că vin aici tocmai ca să mănânce ceea ce noi gătim în mod tradițio­nal: sarmale, mămăligă, supă de găină cu tăi­ței sau, ca desert, plăcintă cu rabarbură, pri­măvara, sau cu alte fructe, după sezon. Toate ingredientele pe care le folosesc sunt din gospodăria noastră, mai puțin uleiul, ore­zul și zahărul, desigur. Nu poți să minți că oul e de casă și să nu fie, eu nu fac așa ceva. Eu le gătesc mâncare tradițională de la noi, de care am mâncat și noi acasă, în co­pilărie, acesta fiind și unul din motivele pentru care vin aici. Celor care sunt vege­ta­rieni, vegani sau au anumite alergii, am grijă să le gătesc separat. În rest, de obicei nu vor să știe niciodată ce vor mânca a doua zi, le place să fie surprinși. Până și dulceața de la micul de­jun e în fiecare zi alta, din alt fruct. Tot ce știu să fac, am învățat de la bunica, de la mama și de la soacra mea. Orice rețetă, cât de riguroasă, îmi place s-o modific puțin, să experimentez, s-o dau du­pă mine. Sigur, am făcut și greșeli, în timp, dar ni­ciodată când am gătit turiștilor”, zâmbește com­plice Mihaela. „Uneori, mă gândesc că prea mă pricep la multe și n-ar fi trebuit, că atunci toți se lasă în baza mea și trebuie să fiu prezentă peste tot ca să fie bine”. În timpul liber (aproape inexistent), Mihaela apucă să dea o fugă și până în grădina ei din vecini sau să coasă ii, ca să se relaxeze.

O-ntreb pe Mihaela ce ar fi făcut, pierdută în sa­tul ei din inima Transilvaniei, dacă n-ar fi apărut ofer­ta celor de la trustul „Eminescu”. „M-am gân­dit și eu. Nu cred c-aș fi putut să mă angajez într-o fabrică, să fac naveta… Am fost întotdeauna pentru casă, pentru copii, n-aș fi putut pleca și să-i las. Iar într-o țară străină, nici vorbă! Ceea ce fac la ca­sa de oaspeți e ceea ce fac și acasă. După ce tu­riștii pleacă, las deoparte lucrul meu și fac acolo cu­rățenie, spăl, calc după fiecare, că, poate, după câ­teva ore, vin alții. M-am obișnuit, îmi place tare mult ceea ce fac!”.

Plec de la Mălâncrav cu gânduri înalte. Dacă tu­riști din toate colțurile pământului aleg România pentru tihna, liniștea și rânduiala din satele ei, cu atât mai mult ar trebui s-o facem noi, mai ales acum, în perioada asta ciudată de pandemie, când gra­nițele altor țări s-au închis. Cu toți-avem o că­suță la țară, fie a bunicilor, a părinților, a unor rude sau a unor prieteni dragi, poate o șură cu fân sau un pat așternut cu strujac. Depinde de noi să facem pasul într-acolo, redevenind, fie și numai pentru o vacanță, copii. Adică bucuroși, zâmbitori și liberi. Și răsfățați!, dacă avem pe-aproape o gospodină cum e Mihaela Neagu, din Mălâncrav, nr. 276.