Blestemul pietrelor prețioase

– Nestematele îi fascinează pe oameni de milenii. Ele nu sunt apreciate însă doar ca podoabe, ci şi ca simboluri ale puterii şi ale statutului social. Cu cât sunt mai mari şi mai rare, cu atât sunt mai râvnite. S-a dovedit însă că multe din­tre ele au marcat destinele purtătorilor în mod nefast, uneori adu­cându-le chiar moartea. Iată câteva dintre poveştile lor –

Diamantul „KOH-I-NOOR”

„Koh-i-Noor” sau „Muntele de lumină” este unul dintre cele mai mari diamante din lume, având o greutate de 105,6 carate. Se presupune că a fost extras din mina Kollur, din India, în perioada domniei dinastiei Kakatiya, deci cândva între 1163-1323. Documentele de epocă referitoare la condu­că­torii indieni care au avut în posesie diamantul atestă că toţi îl considerau ca fiind cel mai preţios simbol al puterii lor, dar, totodată, că toţi au pierdut puterea foarte repede după ascensiunea la tron. Mai mult, majoritatea lor şi-au pierdut în scurt timp şi viaţa, fie fiind ucişi, fie murind în condiţii sus­pec­te. După secole de intrigi și de răz­boaie, în India s-a născut legenda că bărbaţii nu au dreptul să poarte, ba nici măcar să atingă dia­mantul „Koh-i-Noor”. „Acela care este stăpânul diamantului este stă­pânul lumii, dar el va cu­noaş­te şi toate neno­ro­cirile universului. Doar Dum­nezeu sau femeile pot să poarte această pia­tră fără a se teme de pe­deap­să,” sună aver­tismentul mitic. În 1849, odată cu ane­xarea Pun­jab-ului de către Imperiul Britanic, „Mun­tele de lumină” a intrat oficial în posesia re­ginei Victoria. În 1851, el a fost prezentat publicu­lui englez în cadrul „Ma­rii Expoziţii” din Hyde Park. Trecutul mis­terios şi sumbru al pietrei pre­țioase, cât şi valoa­rea ei esti­mată de la acea vre­me, între 1 şi 2 mi­lioane de lire sterline, au atras mul­­ţi­mi­le ca un magnet. În 1852, prinţul Albert, soţul re­ginei Victoria, nemul­ţumit de forma pietrei, care res­pecta vechile standarde in­diene, a cerut ca a­ceasta să fie retăiată. Operaţiunea a fost realizată de celebra firmă britanică de bi­juterii „Garrard & Co”, sub supravegherea prin­ţului, a ducelui de Wel­ling­ton şi a reputatului mi­neralog James Tennant. Re­gina a purtat adesea dia­mantul, deşi le măr­tu­risise apro­piaţilor că avea un sen­timent de dis­con­fort, gân­din­du-se la tre­cutul lui. Ori­cum, după re­tăiere, su­verana a avut grijă să res­pecte aver­tis­mentul din ţa­ra de origine a pietrei, inter­zi­când ca „Mun­tele de lu­­mi­nă” să mai fie atins vreo­­dată de mâna unui băr­bat. După moar­tea sa, „Koh-i-Noor” a conti­nuat să fie purtat doar de fe­meile din fa­mi­lia regală bri­tanică, pen­tru ca, în 2002, du­pă de­cesul Re­ginei Mamă Eli­­sabeth, ul­ti­­ma repre­zen­tan­tă a monar­hi­ei britanice ca­re a etalat în public co­roa­na împo­do­bită cu celebrul di­a­mant, el să fie expus, per­ma­nent, în Turnul Lon­drei. „Muntele de lu­mină” a inspirat-o inclusiv pe ce­le­bra scriitoare Agatha Christie, care a făcut din „Koh-i-Noor” miza acţiunii romanului „Secretul de la Chimneys”, ro­man care s-a bucurat de un succes răsunător.

Safirul violet din Delhi

Safirul violet din Delhi este, de fapt, un ame­tist, iar povestea lui începe în 1857, când India era măcinată de conflicte sângeroase, care îi opu­neau pe băştinaşi şi pe colonizatorii englezi. În acea perioadă, comportamentul lipsit de respect al en­glezilor faţă de cutumele şi de valorile tra­di­ţionale indiene, devenise un obicei, astfel că, adesea, templele hinduse erau jefuite de militarii britanici fără nicio ezitare. Cu puţin timp înainte de în­toarcerea în Anglia, un colonel de cavalerie en­glez, pe nume W. Ferris, a decis că nu putea să revină în sânul familiei cu mâna goală, aşa că „s-a servit” fără jenă din bogăţiile aflate în Templul lui In­dra, zeul războiului şi al furtunilor, aflat în re­giunea Cawnpore. Ferris a crezut că nestemata pe care şi-o însușise era un safir – o confuzie care a persistat vreme de mulţi ani. Cert este că, reîntors în Anglia, Ferris a fost lovit de o serie de neno­rociri: în foarte scurt timp şi-a pierdut întreaga avere iar membrii familiei lui s-au îmbolnăvit subit, căzând cu toţii la pat. Îngrozit, colonelul şi-a amintit că la ieşirea din Templul lui Indra, un indian care îl văzuse luând nestemata îl avertizase că avea să-şi regrete gestul, fiindcă „acela care o fură îşi va da seama că, pentru el, ea va deveni «piatra suferinţei»”. Ca să testeze avertismentul, Ferris i-a îm­prumutat ametistul unui bun prieten, care, în decurs de câ­teva zile, în mod inexpli­ca­bil, s-a sinucis. În 1890, fiul lui Ferris i-a dăruit piatra lui Ed­ward Heron-Allen, unul din­tre cei mai respectaţi căr­tu­rari ai epocii, genul de per­so­­na­litate complet dedicată ştiin­ţei, care respingea, din prin­­cipiu, orice superstiţie. Atât doar că, în decurs de doar câ­teva luni, se­ria de evenimente nefericite cu care s-a confruntat l-a deter­minat să-şi schim­­be părerea. În­cercând să anihileze blestemul, Heron-Allen a pus ca ametis­tul să fie montat într-un inel din argint, având forma a doi şerpi încolăciţi, cărora, după o vreme, le-a adăugat doi scara­bei sculptaţi tot în două bucăţi de ame­tist. De asemenea, a cerut ca pe argintul monturii se fie săpate mai multe sim­boluri zo­diacale. Eşec total! Neno­rocirile au con­tinuat să se ţină lanţ. În 1902, cărturarul i-a împrumutat unui prie­ten inelul cu Safirul violet din Delhi. Brusc, acestuia a început să-i meargă foarte rău, aşa că a înapoiat grabnic podoaba. Imediat ce inelul a revenit la Heron-Allen, ghini­oanele au revenit şi ele. Exasperat, căr­tu­rarul a aruncat ametistul într-un râu, sperând ca astfel să scape de blestem. După câteva luni, râul a fost dragat, piatra a fost găsită şi dusă exact la bij­utierul care realizase montura din argint. Cins­tit, giuvaiergiul i-a returnat piesa lui Heron-Allen, care n-a avut ce să facă şi a pri­mit-o. După o vreme, i-a îm­pru­mutat inelul unui alt prieten, cântă­reţ profesionist, care dorea să-l folo­seas­că la apariţiile pe scenă. În prima seară în care a purtat podoaba, cântăreţul şi-a pierdut vocea și nu şi-a mai recă­pătat-o niciodată. Disperat, Heron-Allen a în­chis Safirul violet din Delhi în şapte cutii succesive, umplute cu amulete, după care l-a ferecat în cutia de valori pe care o deţinea la o bancă englezească, lăsând ins­trucţiuni ca piatra să nu fie scoasă din cutii decât la treizeci şi trei de ani după moartea sa. Care a survenit în 1944. În ciuda cererii tatălui, fiica lui Heron-Allen a decis să ia măsuri, astfel încât să scape de blestem pe veci. A scos cutiile cu ame­tistul şi le-a dăruit „Muzeului de Istorie Naturală”. Ins­tituţia a primit donaţia, dar nu i-a acordat mare importanţă, aşa că piatra a rămas în depozit, uitată, până în 1972, când a fost redescoperită de curato­rul Peter Tandy. Bijuteria era însoțită și de o scrisoare de avertizare, semnată de He­ron-Allen. În prezent, Safirul violet din Delhi con­ti­nuă să se afle în posesia Muzeului de Isto­rie Naturală, însă nu fără repercusiuni. În 2004, curatorului John Whittaker i s-a cerut să transporte piatra mon­tată în inel la sediul „Societăţii He­ron-Allen”, cu oca­zia unei conferinţe de­di­cate cărturarului. Whittaker a profitat de ocazie şi şi-a invitat soţia să-l însoţească, gândind că ast­fel aveau să se aleagă şi cu o excursie plăcută. Însă drumul numai plăcut nu a fost: cei doi s-au trezit în mijlocul unei furtuni extrem de violente, dez­lăn­ţuită din senin, maşina le-a derapat şi abia au scăpat cu viaţă. Du­pă o vreme, Whittaker a fost rugat să transporte din nou ametistul, cu ocazia unei alte conferinţe. Când să plece de acasă, cu­ra­torului i s-a făcut brusc rău. A treia oară scenariul s-a repetat, atât doar că bietul Whittaker a ajuns de această dată de urgenţă la spital. De atunci, se spune că John Whittaker a jurat să nu se mai apropie de piatra blestemată şi, coincidenţă sau nu, Safirul violet din Delhi nu a mai fost mutat din sediul Muzeului.

Diamantul „HOPE”

Diamantul „Hope” este probabil cea mai cunoscută piatră prețioasă din lume, da­torită dimensiunilor lui extraordinare (iniţial a avut o greutate de 112 carate) și dato­rită valorii lui – este evaluat la aproximativ 250 de milioane de dolari. Neobișnuit de fru­mos – nu este alb-transparent, ci are o nuan­ţă de albastru profund, extrem de rară. În întuneric, el are capacitatea să genereze un soi de luminiscenţă eterică, datorită căreia pare vrăjită.

Se povesteşte că, la origine, diamantul „Hope” era adăpostit într-un templu din India, împodobind fruntea statuii unui zeu hindus. Dar, la un moment dat, un preot l-a furat. Legenda spune că piatra era însă protejată de un blestem, astfel că preotul a murit foarte curând, în chinuri teribile. Dar misterul abia începea! Nu se ştie nici până azi în ce mod pia­tra a fost des­co­perită de aventurierul şi ne­gustorul francez Jean-Baptiste Ta­vernier, care fie a cumpărat-o, fie, la rândul lui, a furat-o, du­când-o în Franţa. La scurt timp, Ta­vernier s-a îm­bol­nă­vit grav. În 1673, i-a vândut dia­mantul regelui Ludovic al XIV-lea, care a cerut ca acesta să fie re­tăiat şi montat în­tr-un colier de ce­remonie. Lu­dovic a bo­te­zat ne­stemata „Dia­mantul Al­bastru al Co­roanei”. Imediat după tran­zac­ţie, Tavernier a plecat într-o călă­torie în Rusia, unde a fost sfâ­şiat de o haită de lupi şi a murit. Nici suveranului francez nu i-a mers prea bine: toţi copiii i s-au stins din viață la vârste foarte fra­gede, iar el a murit din cauza unei can­gre­ne. Dia­mantul a rămas în con­tinuare la Curtea Franţei. S-au enunțat ipo­te­ze îndrăznețe, con­form cărora şi în anii următori el ar fi produs ne­no­rociri în lanț: de exemplu, se spune că a determinat soarta lui Ludovic al XVI-lea şi a Mariei Antoaneta, care au căzut victime Revoluţiei Fran­ceze, fiind ghi­lotinaţi, în vreme ce Marie Louise de Savoia, prinţesă de Lam­balle, confidenta Mariei An­toaneta, căreia suverana îi îm­pru­mutase adesea „diamantul albas­tru”, a fost linşată de re­volu­ţio­nari, iar capul i-a fost înfipt în vâr­ful unui par. În vâltoarea Re­voluţiei, nes­temata a fost furată şi, vre­me de mai mulţi ani, a dis­părut. Apoi, în mod mis­terios, în 1812, a reapărut în posesia unui ne­gus­tor de dia­mante englez, pe nume Daniel Elia­son. Despre soarta lui Eliason nu se cunosc detalii, însă următorii proprietari ai pietrei au plătit cu vârf şi îndesat trufia de a o etala: au fost loviţi de o mulţime de nenorociri şi au murit în circums­tanţe teribile. În 1839, nestemata a fost cumpărată de Henry Thomas Hope, un britanic putred de bogat. Familia Hope a păstrat piatra pre­ţioa­să vreme de mai multe decenii, dar în 1887 afacerile membrilor ei au dat faliment, așa că în 1901 au vândut piatra firmei „Joseph Frankel’s Sons & Company”, care imediat a început să înre­gistreze pierderi masive şi în 1907 a hotărât să se desco­torosească de nestemata blestemată. Dar ne­noro­cirile au continuat: imediat ce a cum­părat dia­mantul, bijutie­rul olandez Wil­helm Fals a fost ucis cu săl­băticie de propriul lui fiu; un alt pro­prietar, grecul Simon Maoncharides, s-a răsturnat cu trăsura pe un drum de coastă şi a murit, împreună cu întreaga familie, zdrobit de stânci; un alt proprietar, Jacques Colet s-a sinucis; prinţul rus Ivan Kannitovschi a fost ucis; concubina sulta­nului turc Abdul Hamid a primit cadou „diamantul al­bas­tru”, dar n-a apucat să se bucure prea mult de el, fiindcă sultanul a ucis-o din gelozie, pentru ca la scurt timp să fie şi el de­tronat… În sfârşit, diamantul „Hope” a fost achiziţionat de renumitul bijutier francez Pierre Cartier, cu intenția de a-l revinde unui cumpărător care să nu se sperie de istoria sângeroasă a pietrei. Diamantul a intrat în posesia lui Evalyn Walsh McLean, o mondenă americană extraor­dinar de bogată, moştenitoarea unui im­periu mi­nier. McLean era intere­sată de domeniul ezo­teric şi pre­tindea că avea puterea să trans­forme obiectele adu­cătoare de ghinion în obiecte noro­coase. S-a dovedit că s-a iluzionat! Fiul cel mic i-a decedat într-un acci­dent de maşină, fiica i-a devenit de­pendentă de droguri şi a murit în urma unei su­pra­doze, McLean însăşi a ajuns morfino­mană, soţul a părăsit-o, după care şi-a pierdut min­ţile şi a fost inter­nat într-un azil de nebuni. Peste toate astea, uriaşa avere a lui McLean s-a dus pe apa sâm­betei, ul­tima picătură care a umplut paharul re­pre­zentând-o vânzarea zia­rului „The Washington Post”. Într-un final, McLean a murit săracă lipită pămân­tului şi complet singură. După decesul ei, nişte rude îndepărtate au hotărât să vândă de urgenţă singurul obiect preţios care le parvenise în urma procesului de moştenire: diamantul „Hope”. În 1949, gema a fost cumpărată de faimosul bi­jutier american Harry Winston, care a organizat un turneu naţional de pre­zentare. Apoi, în 1958, temându-se foarte tare de bles­temul pie­trei, bijutierul a hotărât să doneze nestemata Insti­tutului Smithsonian. De atunci, diamantul „Hope” a intrat în fondul expo­ziţiei permanente „Colecţia Naţională de Geme” a Institului Smithsonian şi, din fericire, nu a mai făcut nicio victimă.