Luni, 31 august a.c., moțiunea de cenzură propusă de PSD împotriva guvernului liberal al lui Ludovic Orban a căzut din lipsă de cvorum în Parlament. Căderea era așteptată din mai multe motive. În primul rând, moțiunea a fost inițiată de Marcel Ciolacu, liderul social-democraților, din rațiuni tactice. Ea nu viza în fapt răsturnarea efectivă a guvernului minoritar, ci asigurarea poziției oficiale de lider al PSD-ului pentru cel ce a inițiat-o. Ciolacu a lansat ideea moțiunii din poziția de lider interimar al formațiunii sale, acțiunea urmând să convingă delegații la congresul de oficializare a noii conduceri că „partidul” a încăput pe mâinile unui conducător ferm, care-i va garanta redresarea. Dezastrul produs de conducerea fostului șef suprem, Liviu Dragnea, după încercarea lui de a transforma PSD-ul într-un instrument de blocare „interesată” a Justiției, a lăsat liderii și susținătorii partidului într-o derută maximă. După ce, timp de trei ani, în care și-a doborât trei guverne, PSD-ul a demonstrat că nu poate ieși din „linia” trasată de Dragnea, el s-a pomenit brusc, prin scoaterea din joc a acestuia, că nu mai are „obiectul muncii”. În cei trei ani de guvernare efectivă, PSD-ul a lăsat în plan secundar problemele care sunt motivele constituirii și funcționării oricărui partid, adică problemele economico-sociale și de apărare ale țării, pentru a se subordona total interesului unui singur om, liderul. S-a văzut ce a urmat, iar România a scăpat prin arestarea lui Dragnea de o dictatură deghizată (de tipul celei din Turcia lui Erdogan), care ar fi prăbușit-o în sărăcie, arbitrariu și instabilitate legislativă. Marcel Ciolacu, ales succesor interimar, datorită funcției parlamentare înalte pe care o deține (președinte al Camerei Deputaților), trebuia să găsească soluția ieșirii partidului din criză, să-l reseteze, după catastrofa în care l-a aruncat bătălia dragnistă împotriva Justiției. PSD-ul a încasat două umilitoare înfrângeri la europarlamentarele și prezidențialele din 2019. Renunțând explicit la obiectivul fixat de Dragnea, Marcel Ciolacu a sperat să obțină timp pentru „reașezarea partidului” și, după o tactică PSD-istă verificată, să exploateze propagandistic uzura administrației guvernamentale a succesorilor liberali, aflați la putere. Pandemia și gravele deficiențe ale sistemului sanitar („edificat” sub guvernările PSD-iste) i-au stricat socotelile. Reducerea masivă a impactului electoral al partidului în urma dezvăluirii jafului sistematic din infrastructura țării, pus în lumină de neașteptata criză sanitară declanșată de Covid 19, a neliniștit „talpa baronială” a PSD-ului, care a început să conteste interimatul lui Ciolacu. În PSD s-au format două curente contrarii, unul susținând resetarea, refacerea „imaginii democratice” a grupării, iar celălalt – bazat în special pe „dragniști” – afirmând că numai păstrarea „liniei dure”, populiste și autoritariste, îi poate asigura păstrarea supremației. Ciolacu a ales compromisul, pentru a depăși perioada de interimat, încercând să împace „capra cu varza”. Pe de o parte, a blocat, datorită majorității parlamentare deținute de PSD, măsurile antipandemice ale guvernului și, pe de altă parte, a propus răsturnarea acestuia, deși a știut că nu are mijloace economice pentru a repara ceea ce propriile sale administrații stricaseră. Ciolacu a vrut să-și oficializeze poziția de lider național al PSD-ului și, pentru congresul din august al formațiunii, moțiunea de cenzură „dădea bine”. Ce-i drept, în august, Marcel Ciolacu și echipa lui au reușit să se impună, practic, fără contestări pe față, ceea ce demonstrează că partidul este încă derutat de groapa în care l-a aruncat conducerea dragnistă. Liderul interimar a triumfat, dar moțiunea de cenzură prin care și-a justificat recunoașterea oficială ca lider a rămas ca o piatră de moară legată de picioarele noii conduceri. Deși era convins de inutilitatea ei, mai ales în preajma alegerilor locale și cu câteva luni înaintea celor parlamentare, el trebuia să o ducă la capăt, pentru a arăta că, sub conducerea lui, PSD și-a regăsit aplombul și se pregătește serios pentru bătăliile electorale ce urmează. Momentul depunerii moțiunii a fost însă prost ales, răsturnarea unui guvern minoritar, cu foarte puțin timp înaintea acestor bătălii, dovedindu-se fără niciun rost. Mai mult, moțiunea a deservit grupării, justificând acuza că „din dorința revenirii cu orice preț la putere, aceasta a fost gata să adauge crizelor sanitară și economică, provocate de pandemie, și o criză politică, prin care administrația, fie ea cât de ineficientă, ajungea să fie total blocată. Dacă ar fi fost un lider ferm în decizia lui de a reconstrui partidul, Marcel Ciolacu ar fi trebuit să anunțe renunțarea la moțiune, în așteptarea judecății electoratului, la locale și parlamentare. Lăsând-o să figureze pe agenda Parlamentului, liderul PSD-ist a fost obligat să descopere slăbiciunea internă a partidului și valoarea fragilă a alianțelor sale atunci când acesta nu mai este la putere. PSD-ul a trimis în Parlament, în urma uriașei sale victorii din 2016, o „oaste de strânsură”, alcătuită din indivizi fără nicio convingere ideologică, dornici doar „să se rostuiască” sub umbrela grupării, ceea ce s-a și văzut în anii efectivi de guvernare, prin avantajele „speciale” pe care reprezentanții săi și le-au votat. La prima amenințare serioasă, că partidul nu le mai poate oferi garanțiile păstrării pozițiilor înalte, dobândite sub aripa lui, aceștia au început să migreze spre alte formațiuni politice sau să își caute sinecuri sigure, în instituțiile administrative ale statului. Majoritatea parlamentară uriașă a PSD-ului s-a cam topit, Marcel Ciolacu trebuind să constate, la momentul votării moțiunii, nu numai că partidul a rămas singur, dar și că mulți dintre membrii săi de bază s-au rătăcit în alte formațiuni sau s-au… îmbolnăvit. PSD-ul nu mai are ce oferi nici aliaților săi tradiționali, aceștia simțind că direcția vântului s-a schimbat. Din dezastrul stângii, câștigători au ieșit Victor Ponta și „Pro România”, gruparea sa care și-a anexat „doctrina social-democrată” pe care PSD-ul a abandonat-o.
O repetare a moțiunii de cenzură, cum a afirmat „la cald” Ciolacu, ar fi – în acest context – încă o greșeală, pe care PSD-ul nu și-o mai poate permite. Pentru el, o ieșire mai onorabilă din criză ar fi să se concentreze în Parlament pe problemele social-economice generate de pandemie și pe măsurile de controlare a lor, luate de administrația penelistă. O poziționare corectă ar mai putea salva câte ceva în ochii electoratului fidel, la localele și parlamentarele ce urmează.
