Răsfirate pe vârfuri însorite de deal sau pe coaste domoale, vechile sate din Țara Moților dispar neștiute. Cândva locuite de oameni harnici și gospodari, aspri – cât să facă față vitregiilor vremii, astăzi a mai rămas din ele doar numele. Cine știe prin ce minune mai afli câte-un ultim locuitor rămas în vatra veche, părintească. Nu pentru că n-ar fi avut unde merge, ci pentru că dragul de locurile natale i-a legat, cu frâie nevăzute, de vechea lor casă din vârful dealului. Și duc mai departe rostul aproape uitat al Munților Apuseni, așa cum duci crucea ce ți-a fost hărăzită din naștere.
Muntele fără apă
În Valea Verde, Doinița și Ionică Necșa sunt ultimii locuitori permanenți. (Coborâți la muncă, în oraș, s-au întors, de câțiva ani, în casa părintească a Doiniței. Cincisprezece ani nimeni nu se mai ocupase de ea, doar niște ciobani o locuiseră temporar, lăsând în urmă aproape o ruină. La colțul casei, în zid, se căscase o gaură de se vedea înăuntru, iar prin acoperișul spart, ploaia cădea în voia ei.
Doinița a lucrat mult timp la oraș, înainte de Revoluție, la Combinatul de prelucrare a lemnului din Câmpeni și la Filatura de bumbac din Abrud, apoi, după 1990, la câteva firme din Brad, închise pe rând. Rămasă fără nimic, n-a avut alegere decât să se-ntoarcă în satul copilăriei, și s-o ia de la început, alături de Ion, omul ei. „Când am venit aici, nici bani să ne cumpărăm o vacă n-am avut. Abia după un an, am adunat cu greu vreo zece găleți de afine și, cu banii luați pe ele, puși lângă alții, împrumutați, am reușit să ne luăm o vacă. Poți să crezi c-am economisit bani din pensia de 600 de lei pe care o primeam? Mie mi-a plăcut dintotdeauna să stau aici, căci am găsit liniște și libertate. Îs doar eu cu Ionică, vara mai vine Alexandru, nepotul, de mai stă pe la noi. De consumat, consumăm puțin, apa e gratis, când o găsim, iar lemnele de foc sunt din pădurea noastră. Avem două vaci, câteva capre, avem păsări. Am ținut și porc, dar am renunțat, că mergeam la Câmpeni să-i cumpărăm mâncare și ne costa prea mult”, povestește Doinița.
De câte ori merge la oraș, nu mai des de o dată la două-trei luni, se întoarce acasă bolnavă. Gălăgia, mirosurile, agitația o obosesc. „Cred că dau în bătrânețe!”, spune râzând.
Din tot ce-mi povestește înțeleg că munca fără de oprire e sensul vieții ei, că ea îi asigură nu doar pâinea de toate zilele, ci și o inegalabilă liniște interioară, așezată firesc lângă cea a locului. „Aici, tot timpul e ceva de făcut, că, dacă nu faci când îi vremea, rămâi în urmă și nu mai prididești, trebuie să te ții de lucru. Uite, Ionică a lucrat la mină, dar au fost multe pe care aici a trebuit să le-nvețe din mers. Aici trebuie să știi câte puțin din toate meseriile, că n-ai pe cine chema să te ajute. Animalul e animal, nu-l poți învinui că strică ceva, vacile mai rup lanțurile, mai rup scândurile de la iesle și, dacă nu le repari, cine să le repare?”.
O-ntreb pe Doinița dacă nu se simt uneori singuri, pe vârful dealului, mai ales în iernile care aici îs mult mai lungi și mai aspre decât cele de la oraș. Îmi spune că nu. Au vacile, să le poarte de grijă și iarna, și, oricât ar părea de ciudat, le place aici, cu tot greul vieții. Iarna, Ionică, bărbatul ei, mai stă cu ochii pe telefon, ea mai face lucru de mână, citește sau se roagă. Se odihnesc după prea multa trudă adunată-n celelalte trei anotimpuri. „Nu iarna ne asuprește, cea mai mare problemă cu care ne confruntăm este lipsa apei. Cu animalele, coborâm jos, la un izvor, dar nici acolo nu mai prea este apă. Când eram copii, erau ploi de se umpleau fântânile. Aproape de casa noastră erau două fântâni care erau pline-ochi, permanent. Acum e apă-n ele doar primăvara, când se topește zăpada”.
Doinița știe că atunci când boala și bătrânețea o vor obliga să coboare din vârful dealului, copiii ei nu vor mai veni aici. Au rosturile așezate, în alte părți. Atunci, pădurea va lua în stăpânire totul. Întâi se va-ntinde salcia, apoi măturișul… Terenurile sunt deja împânzite de rugi de mure și de ferigi dintr-acelea mai înalte ca omul, greu de stârpit și folosite doar ca așternut pentru vite. Și totuși, bucuria Doiniței rămâne cumva egală, ca un fir ce leagă ce a fost de ce este. „Uneori mă gândesc că moșul meu ar fi mândru de mine, de tot ceea ce am făcut aici. Nu se mai nasc astăzi oameni ca el. El nu mergea niciodată cu vacile la pășune fără sapă și fără secure. Curăța toți «cucii», cum le ziceam noi copacilor mici, care ne-ar fi împiedicat să intrăm în pădure. Pe drum, curăța toate pietrele și buruienile mari, de parcă munții erau în ograda lui. La fel fântânile, scotea din ele tot nisipul și pietrele adunate după ploaie, să fie iar apa limpede în ele și bună de băut. Acum, îs pline de gunoaie, îs părăsite. Așa cum îi și satul ăsta, ce-o fost plin de viață și oameni cândva”.
Marița și colțișorul de rai
Până în toamna anului trecut, în Valea Verde mai trăiau doi bătrâni: Marița și Viorel. Marița nu vorbea prea mult. Era ceva, așa, ca o sfială, o teamă să nu se facă de rușine, grăind cu domnii de la oraș, veniți în concedii sau doar în vizite scurte, la Valea Verde. I se lumina chipul când cineva îi trecea pragul. Un ou dacă avea, pe-acela ți-l strecura-n palmă la plecare. „Vă mulțămim c-ați venit pe la noi!”. O chema Maria, dar toți i se adresau cu numele acela de contesă de operetă: „Marița”! Numai de pus în cântec nu i-a fost viața! Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Își frământa mâinile muncite și-ntorcea mereu privirea spre soțul ei, Viorel. Un zâmbet stingher îi stătea mereu aninat pe chip, luminându-l. „Când am fost la părinții mei, îngrijeam de oi, de vaci, meream după mere, cireșe… La școală, eram 70 de copii. Știi ce făceam? Aveam un lănțuc, îl puneam pe-un prun și ne dănțam, așa, cu lanțul ăla”, își amintea Marița. Apoi tăcea. Tăcerea era, de fapt, semnul de punctuație ce rânduia cuvintele Mariței în propoziții scurte. Cât omul ei o fost în putere și-o putut griji de vaci, toți turiștii veniți în zonă cumpărau de la ei lapte, brânză și smântână dintr-aceea groasă și bună. Marița și Viorel au trăit o viață doar din ce-au avut pe lângă casă. Au crescut oi și vaci, au lucrat pământul. Vindeau animalele la târg și, pe banii luați, cumpărau făină și grâu și câte toate ce le trebuiau să-și crească cei trei prunci. Nu s-au plâns niciodată că le-ar fi greu, nu și-au dorit să plece nicăieri în altă parte. „Apăi, de când am îmbătrânit și ne-or mai lăsat puterile, ni-i o țârucă mai greu, dar merem înainte, cu Dumnezău, că ce putem face? Ne place-aici și, dacă-aici ne-am aflat de mici, ce bine să căutăm în altă parte? De la oraș, ne mai aduc copiii câte cele, că nici nu ne trăbă multe. Niciodată n-o fost să n-avem nimic, să ducem lipsă de ceva”, spunea Marița.
Anul trecut, a fost ultimul Paști al Mariței. Urcasem la Valea Verde și-am trecut pe la ei. „Uite, ți-am pus niște ouă, să ai acolo, la oraș”, mi-a spus, punându-mi în mâini, cu grijă, o plăsuță albă. Biata Marița își rânduise, fără să știe, colțișorul din Rai.
„Vă mulțumesc c-ați venit pe la noi! Nu cred că ne vom mai vedea prin viața asta…”, a fost salutul ciudat al Mariței, când m-a condus la poartă. La doar câteva săptămâni, Marița s-a stins. A rămas pe vecie în vârful dealului, fără să mai apuce iarna…
