Buzunarul cu castane
Toamna, parcă niciodată vremea nu ajungea ca să strângem toate de pe lângă casă şi să le pregătim pentru iarnă. Mai mereu rămânea câte ceva nefăcut, ori făcut în mare grabă, sub povara unei ploi ori a unui vânt îngheţat şi asta era mare supărare pentru Buna, care închidea ochii, îşi bătea palmele una de alta şi-şi clătina capul amărâtă: „Ioi, ioi, iştenem, că nu ne mai ajunge viaţa asta!”, o auzeam des, în zilele acelea în care parcă se lua la întrecere cu timpul, cu norii şi cu ploile, cu vântul şi cu ceaţa groasă. Cel mai greu era în noiembrie, când toamna frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte şi cenuşii. Nici nu-ţi venea să ieşi din casă, d-apoi să mai şi trebuiască să lucrezi pe-afară! Tocmai de aceea, în fiecare an, venea de la Baia Mare unchiaşul Andriş, fratele Bunii ca să ne dea o mână de ajutor. Unchiaşul venea încărcat cu bunătăţi îndelung aşteptate: bomboane camforate, zahăr candel înşirat pe sfori, halviţă cu nuci şi alune, ulei gros, arămiu, pe care singur îl storcea la o presă uriaşă, din seminţe de dovleac. Dar cel mai tare şi mai tare mă bucuram când lăsa pe masa din bucătăria Bunii, câte un săcotei plin cu „aghistine dulci”, castane uriaşe, bune de mâncat, culese din livada lui de pe Dealul Florilor. Cât ai zice „peşte”, eram la masă, cu cuţitul pregătit pentru încrestat castanele, pe care, nici astăzi nu ştiu de ce, unchiaşul, doar el, singurul, le numea „aghistine”. Luam la rând fiecare castană şi cu vârful cuţitului îi făceam două crestături, musai două, şi musai în cruce, ca „să meargă la Dumnezău”, zicea unchiaşul care, câtă vreme lucram, îmi povestea amintiri din război, de pe frontul din Italia, sau mă punea să-i spun poeziile şi cântecele pe care le învăţasem în vremea ce-a trecut de la ultima lui vizită. Turuiam vrute şi nevrute, îi spuneam de două ori aceeaşi poezie, cântam aceeaşi strofă de mai multe ori, inventam întâmplări şi poveşti şi-aş fi inventat oricâte, doar, doar o adormi unchiaşul mai repede, să scap de corvoadă, să iau plasa cu castane crestate şi s-o duc la cuptor, unde Buna le prăjea într-o tavă mare de tablă, pusă direct pe jar. Câtă vreme se rumeneau, întoarse pe toate părţile, se umplea uliţa de-un miros atâta de îmbietor, încât toţi cei ce treceau pe lângă poartă încetineau, fără să vrea, şi-o întrebau pe Buna, vezi Doamne, cine ştie ce, numai ca să intre în vorbă cu ea şi să mai stea o vreme sub clopotul vrăjit al aburului mirositor. Iar Buna se uita râzând la mine, îmi făcea şugubăţ cu ochiul şi le ducea şi lor castane prăjite, suflând în mâini, ca să nu se ardă. Apoi îmi umplea şi mie buzunarele şi-mi dădea drumul la joacă. Cu mâinile peste castanele fierbinţi, puteam să mă duc până la capătul lumii, oricât ar fi fost de frig şi oricâtă negură ar fi acoperit uliţa şi copacii ei. Nici ploaia nu mă supăra, nici vântul nu mă împiedica să bat uliţele până la marginea pădurii, unde nălucile de ceaţă se strecurau printre copaci. Niciodată căldura n-a fost mai dulce şi mai catifelată ca atunci, în zilele acelea de sfârşit de noiembrie, în care aveam de la unchiaşul Andriş porţia zilnică de „aghistine cu poveşti”.
Focurile de toamnă
Când toate din grădină erau adunate şi puse la adăpost, în pivniţă sau în cămară, trebuia să aşteptăm o zi uscată, fără ploaie şi fără ceaţă, o zi în care soarele să topească, pe la amiază măcar, bruma aşezată în timpul nopţii. Abia atunci puteam să ieşim cu grebla şi să strângem frunzele căzute în strat gros. De obicei, făceam trei grămezi mari de frunze, câte una sub fiecare din nucii bătrâni, care mi-au vegheat jocurile copilăriei. Dacă Buna nu le dădea foc imediat, îmi luam avânt de pe deluşor şi mă aruncam peste frunze, ca şi cum ar fi fost o saltea. Aşa îmi luam oarecum rămas bun de la ele. Greblate, rupte şi strivite, frunzele aveau un miros puternic şi aspru, aproape înţepător. Iar după ce le aprindeam, fumul gros punea stăpânire peste întreaga grădină. Câteodată, fumul se ridica drept către cer, odată cu scânteile sclipitoare ce se zbăteau să ajungă tot mai sus. Dacă puneai şi nişte coji de nuci în foc, aveai adevărate artificii, care încălzeau serile de toamnă şi rămâneau să clipească multă vreme în noapte. Alteori, când era înnorat şi cerul apăsa greu peste copaci, fumul nu se mai ridica, ci se împrăştia printre pomi, încolăcindu-se subţire, pe după crengile lor umezite de frig. Atunci focurile ardeau mai multe zile în şir, se aprindeau brusc, zvâcneau în flăcări vii o vreme, pentru a se stinge şi a arde mocnit apoi, cine ştie cât, până când o altă pală de vânt le aţâţa iar. Un miros amărui de frunze arse de nuc umplea livada, grădina şi toată casa, dacă lăsam din nebăgare de seamă o uşă deschisă. Totul era amar, şi hainele, şi părul, până şi ceaţa care ne învăluia când, după ce era greblată toată grădina, înfriguraţi, adunam uneltele, le duceam către magazie şi mai apucam să vedem în treacăt o ultimă zvâcnire a unei flăcări trufaşe, în grămada de frunze. Şi când, până la urmă, şi aceasta se stingea şi se lăsa o linişte amorţită peste lume, ştiam că nu mai este mult până când brumele groase se vor transforma în omăt.
