ROXANA LUPU: „Mă bucur enorm că sunt acasă, în România, și că vine Crăciunul!”

• Rolul Reginei Maria a fost de bun augur •

Bucuria trebuie distilată

– Au trecut aproape trei ani de la pre­ce­dentul nostru interviu şi şase ani de când ai ple­cat din România în Anglia. Oare cariera ta a con­tinuat să meargă la fel de bine sau a intrat, și ea, în stare de izolare?

– A mers mai mult decât bine! Am continuat să fac film, să joc teatru… Acum, ca să fiu cins­tită, trebuie să mărturisesc că eu mai şi „păcătu­iesc”, în sensul că firea mea nerăbdătoare mă împinge de la spate tot înainte şi uneori parcă mi-aş dori să sar imediat dintr-un rol în altul. Ceea ce nu pot să fac. Am ajuns într-un punct al carierei în care nu mai pot să accept orice proiect. Trebuie să selectez cu o rigoare de fier posi­bi­lităţile ce mi se prezintă, astfel încât să onorez aş­teptările pe care unii oameni le au de la mine şi pentru care sunt recunoscătoare. În plus, trebuie ca proiectele în care mă implic să mă provoace ca actriță, să mă ajute să mă depășesc profesional. Și știi ceva? Nici să trăiesc în viteză nu vreau. Viața pe repede-înainte îţi fură lucruri esențiale: uiți să te mai bucuri de ce ai, uiți să mai cântărești ce și cât ai reușit… Uneori e bine și să deguști, să distilezi bucuria succesului. Per total, sunt foarte norocoa­să și recunoscătoare pentru tot ce am realizat până la vârsta asta, de 34 de ani. Oricum, lucrul cel mai important care s-a petrecut în viața mea în perioada de când n-am mai vorbit noi este că am devenit mămică. Eu şi soţul meu, Ni­cho­las, sun­tem fericiţii pă­rinţi ai lui Iustin, băie­țelul nostru care are un an şi aproape cinci luni.

Hai să facem și noi un copil!

– Un copil, în plin ma­raton profesional… Nu te-ai temut că te va scoate din competiție?

– Ba da, m-am te­mut! De-altfel, ăsta e şi motivul pentru care eu şi Nicholas am tot amânat să facem copii. Apoi însă ne-am dat seama că în viaţa ori­cărui om, dar cu atât mai mult în viaţa unui artist, nicio­dată nu e­xistă un moment ideal ca să ai un copil. El trebuie primit atunci când ți-l dă Dumnezeu. Şi-apoi, dacă actriţa mea preferată, Meryl Streep, a reuşit să-şi cons­tru­iască o carieră uriaşă crescând şi patru copii înseamnă că se poate. Aşa c-am zis: „Hai să ne luăm şi noi inima-n dinţi!”. (râde) Eu sunt şi genul de om care ţine enorm la viaţa de fa­milie. Actoria nu îmi este suficientă. Ca să simt că trăiesc deplin, am neapărat nevoie de fa­milie. De pe urma căreia beneficiez şi pro­fesional: sincer, dacă nu l-aş fi avut alături pe Nicholas, soțul meu, n-aș fi reușit în carieră atât de multe. El îmi dă puterea şi echilibrul pe care îmi zidesc cariera. Pentru mine, pro­fesia se împleteşte obli­ga­toriu cu viaţa de familie, din ea se hrăneşte. Iar lucrurile s-au aranjat cât se poate de bine: când am aflat că eram însărcinată, mă aflam pe la ju­mătatea filmărilor la lung­me­trajul „Maria, Re­gina României”, aşa că până s-a editat, cât i-am făcut promovarea şi până la pre­mieră am avut la dispoziţie un timp mai liniştit, în care am născut, am traversat primele luni post-natale… Totul a mers ca pe roate! Fireşte, e clar, ca să ai un copil e un sacrificiu. Dar, în egală mă­sură, şi să nu ai un copil e un sacrificiu. În ambele variante, sunt lucruri pe care le pierzi şi lucruri pe care le câştigi. Eu îi respect, în egală măsură, şi pe cei care aleg să aibă copii, şi pe cei care aleg să nu aibă copii.

– Nicholas, soţul tău, e un artist polivalent: actor, cântăreţ de operă şi dirijor. Dar în „rolul” de tată cum se descurcă?

– Foarte, foarte bine! Tot ce înseamnă creş­terea copilului se împarte la doi, în mod egal. Ni­cholas are grijă de Iustin la fel de bine ca mine şi, de fiecare dată când am avut angajamente profe­sio­nale, l-a preluat fără nicio problemă. În plus, mereu îmi spune să ies la o cafea, să mă văd cu prietenele, să-mi ofer momente de relaxare, lă­sând copilul cu totul în grija lui. Amândoi suntem nişte părinţi foarte iubitori – îl drăgălim pe Iustin, ne jucăm cu el… –, dar suntem și echi­li­braţi, adică avem grijă să nu-l răzgâiem. Un co­pil trebuie să înţeleagă încă de foarte mic că anu­mite lucruri nu se fac, că există şi nişte limite. Ori­cum însă, cel puţin deocamdată, intervenţiile noastre, în sensul ăsta, sunt minime, fiindcă Ius­tin e chiar un copil foarte bun: doarme bine, mă­nâncă bine, se joacă frumos, e cuminte, ascul­tător, e sănătos-tun… Şi din punctul ăsta de vede­re, eu şi Nicholas suntem foarte norocoşi.

„Suntem și ne considerăm români”

– Tu şi Nicholas, soțul tău, vă împărţiţi viaţa între România şi Anglia. Cum aveţi de gând să-l creşteţi pe Ius­tin: ca pe un român, ca pe un englez sau ca pe un cetăţean uni­versal, un con­­cept atât de la modă în ultimul timp…?

– Eu şi Nicholas locuim în Londra de şase ani. Acum avem drept de şedere permanentă, iar peste aproximativ o jumătate de an o să solicităm şi cetăţenia britanică. Ni se pare un pas logic. Dar noi suntem şi ne con­si­derăm români! Indi­fe­rent unde mergem, cu cine luăm contact dato­rită profesiilor noastre, declarăm cu mândrie şi cu dem­ni­tate că suntem ro­mâni. Şi facem asta din­tr-un sentiment autentic de aparte­nență la Ro­mânia. Asta e identitatea noas­tră umană. Or, să-ţi cunoşti identitatea şi să ţi-o asumi e esenţial. Altfel, mai ales în contextul globalizării, poţi foarte uşori să te pierzi în noianul de culturi la care acum ai acces neîngrădit. Am văzut multe astfel de exemple, atât la românii din Anglia – oameni care acum nu mai sunt nici români, nici britanici nu sunt şi nici nimic altceva –, cât şi la oameni de alte naţionalităţi. Aşa vrem să-l creş­tem şi pe Iustin: să fie deschis către alte culturi, dar având simţământul identităţii lui. Iar Iustin, ca şi noi, este român, din toate punctele de vede­re. Inclusiv prin naştere, fiindcă am ţinut foarte mult ca băiatul nostru să se nască în România. Aşa că Iustin va sta cât mai des şi mai mult posibil în România, învaţă limba română, va în­văţa şi limba engleză şi ne dorim ca ulterior să înveţe şi franceza, va creşte ca un om deschis către oamenii din toată lumea, dar este şi va fi ro­mân.

Enigma Sfinxului din Carpați

– Pandemiei cum îi faceţi faţă? Situația este la fel de gravă în Anglia, ca și în România.

– Debutul pandemiei s-a întâmplat că ne-a prins în România. Am ve­nit toţi trei în Bucu­reşti, pentru că eu trebuia să narez un documentar excepţional, „Enigma Sfin­xului din Car­­paţi – O istorie care nu se învaţă la şcoală”, rea­lizat de Oa­na Ghiocel, un cineast şi un om cu totul deo­se­bit. Oana locuieşte în Ame­rica de vreo două­zeci de ani, a făcut un masterat pe film docu­mentar la Uni­versitatea din Boston, dar este ro­mâncă 100%, apropo de ceea ce tocmai am vor­bit. Este cu totul conectată la România şi este pasionată de istoria poporului nostru. Oana a mun­cit la acest docu­mentar vreme de cinci ani, co­la­borând cu docto­rul Robert M. Schoch, ce­lebru şi re­putat profesor şi geolog ame­rican, care a făcut o analiză de teren a Sfinxului din Bucegi, în urma căreia au rezultat nişte concluzii cu-ade­vărat uimitoare. Robert Schoch a declarat că „Sfin­­xul din Carpaţi este o stân­că de o impor­tanţă covârşitoare pen­tru umanitate, un simbol de calibru mondial.” Povestea Sfinxului va ajun­ge în toată lumea: fil­mul a fost achiziţionat de celebra firmă olandeză de producţie şi distribuţie de film documentar „Off The Fence”, va intra mai întâi pe diverse canale TV de pe întreg glo­bul, după care va ajunge şi pe Net­flix. Aşadar, am venit în Bucu­reşti ca să pun vocea pentru acest documentar de excepție. După puţin timp, Nicholas a trebuit să se întoarcă în Anglia şi, tot după puţin timp, s-a anunţat pandemia şi am in­trat în starea de ur­genţă: eu şi Iustin fiind în Bucureşti, iar Ni­cholas, în Londra. Îţi închipui cum ne-am simţit! Noroc că pandemia a venit într-o epocă în care co­mu­nicarea la distanţă e fa­cilă: până în august, când Nicholas a putut să se întoarcă în România, am vorbit la telefon o groa­ză.

„Am învățat să nu-mi fie frică de boli”

– Pandemia n-a sosit singură, ci a venit de mână cu o spaimă cumplită, care ne-a cotropit pe toți. Tu cum ai reacționat?

– Dincolo de surpriza iniţială şi de faptul că eram despărţită de soţul meu, să ştii că – mulţu­mesc lui Dumnezeu! – chiar nu m-am spe­riat de­loc. Am învăţat, pe propria-mi pie­le, să nu-mi mai fie frică de boli. În urmă cu zece ani, mie mi s-a declanşat o boală auto­imună: am un pitiriazis lichenoid cro­nic. După ce mi s-au făcut toate inves­ti­gaţiile necesare şi mi s-a pus diagnosticul, medicii mi-au prescris imunosupresoare. În loc să le iau, m-am apucat de citit tot ce se putea des­pre boala asta, dar şi despre sănătate, în ge­neral, şi am decis că nu, eu nu voi lua imu­nosupresoare, ci îmi voi întări sistemul imu­nitar. Şi uite că aşa, cu „schema asta de tra­tament”, cu regim alimentar – în primul rând am eliminat glutenul –, cu sport, cu sa­u­nă, cu duşuri scoţiene, cu băi de soare şi, la fel de im­portant, cu o atitudine optimistă, cu un psi­hic bun, am reuşit să-mi controlez boal­a, să scap aproape cu totul de ea. Îşi mai „permite” câte un episod foarte rar şi foarte blând, în sezonul rece. Prin urmare, nici acum, cu covidul, nu m-am panicat. În mod clar, el afectează sistemul imuni­tar, deci eu mi-am respectat în continuare regimul de viaţă autoimpus, care îmi în­tăreşte sistemul imunitar fără să-l forțeze prea mult, şi pen­tru că ştiu cât de mult înseamnă pentru să­nătate mentalul, starea psihică, cât de mult ne scade imunitatea frica şi cât de mult tot fri­ca poate să acuti­zeze o boală, am refuzat să mă las pradă ei, am refuzat să mă co­nectez la isteria din jurul meu și mi-am menţinut tonusul psi­hic cât de ridicat am putut. Și-apoi, să privim în urmă: pandemii şi epidemii au mai fost, dar omenirea a mers înainte. Să ne amintim că, în 1918, prin lume bântuia gripa spaniolă, din cauza că­reia au murit milioane de oameni, totuşi românii s-au dus la Alba Iulia şi-au făcut Unirea!

– Ești o femeie extrem de puternică, stăpână pe viața ei. De unde-ți iei forța și optimismul?

– Din zâmbetul lui Iustin, din puterea pe care mi-o „transferă” Nicholas, din sprijinul oame­ni­lor foarte apropiaţi nouă şi din faptul că încerc să mă concentrez cât mai mult pe lucrurile fru­moa­se care mi se întâmplă. De exemplu, anul trecut am des­chis în România academia de învăţare creativă „Arttis Academy”, pentru care şi eu, şi Nicholas, ne-am acreditat ANC ca traineri şi consilieri vo­caţionali. Pe modelul îmbunătăţit al works­hop-urilor pe care le-am organizat în Lon­dra, am început să orga­ni­zăm şi în România work­shop-uri de public speaking, de comu­nicare etc. pentru pu­blicul larg, dar şi pentru corporaţii. Iar solicitări am primit inclusiv în aceste luni de pan­de­mie, ceea ce ne-a bucu­rat foarte mult. Iar a­cum mă bucur foarte tare pentru că, exact pe 1 decembrie, filmul „Ma­ria, Regina României”, în regia lui Alexis Cahill Sweet, film în care am interpretat rolul titular şi care a avut premiera cinematografică în noiembrie 2019, a intrat în portofoliul HBO şi HBO GO. Deci de-acum poa­te să fie văzut de şi mai mulţi oameni. De ase­menea, tot datorită acestui rol, am mai avut parte de o mare bucurie: la gala UCIN din sep­tem­brie, anul acesta, mi s-a decernat pre­miul pen­tru cea mai bună actriţă în rol principal.

Un rol copleșitor: Regina Maria

– Oferă-le cititorilor noștri câteva detalii des­­pre acest film. Poate nu vor ajunge toți să îl va­dă…

–”Maria, Regina României” este un film ar­tis­tic, o co-producţie filmată în România şi în Fran­ţa (post-producţia s-a făcut în Anglia), cu o dis­tribuţie internaţională – români, fran­cezi, en­glezi şi nemţi –, iar povestea pe care o spune este aceea a momentului-cheie din 1919, când se pă­rea că visul de reîntregire a ţării avea mai cu­rând să se năruiască. Dar mi­nunata Regină Maria a sal­vat situaţia. Cunoscută şi respectată în Euro­pa, o femeie frumoasă (doar era nepoata reginei Vic­to­ria a Marii Britanii), hotărâtă şi inteligentă, ea a fost trimisă la Paris şi la Londra, într-o vizită ne­oficială, în cursul căreia a pledat cauza Româ­niei Mari în faţa celor mai importante figuri implicate în Conferinţa de Pace de la Paris. Și… a reuşit! Interesant e că filmul nu ne arată doar modul strălucit în care regina a abordat această misiune diplomatică, ci ne arată şi tristețile, și vulnerabilitățile ei, care îi dau o complexitate aparte. Filmul a suscitat reacţii entuziaste din partea spectatorilor care au avut posibilitatea să-l vadă în cinematografe, dar şi din partea criticilor şi a publicului de la festi­valurile străine pe unde a apucat să ajungă, înainte să se declanşeze pan­demia. Şi sper că de aceleaşi reacţii pozitive o să se bucure în continuare atât în România, cât şi în străinătate.

– Care a fost cea mai dificilă parte a rolului? Fiecare român „posedă” o regina Maria a lui…

– După bucuria uriaşă pe care am simţit-o când mi s-a încredințat rolul, am con­şti­entizat impactul uriaș pe care acest film şi acest rol aveau să-l aibă. Şi chiar m-am speriat de ceea ce urma să fac! Re­alizam că puteam să intru în istorie ca ac­triţa care a făcut praf acest rol! Greu­tatea era cu atât mai mare cu cât, până la mine, nicio altă actriţă n-o mai jucase pe Regina Ma­ria, astfel că toată lumea, văzându-mă, avea să se raporteze doar la persoana rea­lă. Totuşi, bazându-mă pe sfaturile şi în­cu­­rajările oamenilor apropiaţi mie – soţul meu, agen­­ta mea, un prieten foarte bun, care e regizor în Londra, fostul meu pro­fesor de la UNATC, Liviu Lucaci, pă­rinţii mei, prietena mea cea mai bună… –, oa­meni care mă cunosc bine şi care îmi şi spun adevărul, am început să mă liniştesc şi să caut în mine puterea pe care s-o aduc în rol, ca să-l duc la bun sfârșit. M-am arun­cat cu totul în acest rol imens, mi l-am asumat deplin şi nu m-am menajat deloc. Filmul acesta a fost un mare pariu pentru mine, dar şi pentru scenarişti, pen­tru re­gizor, pentru producător… Dar, du­pă re­acţiile de până acum şi după cele nouă premii UCIN pe care le-a luat „Ma­ria, Re­gina României”, se pare că filmul e totuşi un pariu câştigat. Spun asta cel puţin în ceea ce mă priveşte, cu toată sme­renia.

– Şi acum ce urmează, Ro­xana?

– Sper că la primăvară, dacă situaţia din Anglia şi de la noi va începe să se îndrepte către normal, voi reuşi să aduc în România, pentru câteva reprezentaţii, piesa britanică „BU21”, pe care am ju­cat-o la teatrul „Trafalgar Stu­dios” şi care a avut un suc­ces uriaş în Londra, atât la public, cât şi la critici. De asemenea, prin intermediul agen­tei mele, sunt în discuţii pentru câteva proiecte noi, europene, despre care însă e prea devreme să vorbim. Deocamdată, mă bucur enorm că sunt acasă, în România, şi că vine Crăciunul. Abia aş­tept să văd cum o să reacţioneze Ius­tin la întâlnirea cu Mo­şul!

Foto: Delia Herman-Oprescu, ABIS STUDIO, ANDREI KERTESZ, VIJAN NAVEEN RAJ, SILVIU COVACI, REVOLVER EVENTS