Arheologia face senzație

– Patima cercetării trecutului ascuns în pământ sea­mă­nă cu un serial polițist. Adevărați detectivi ai isto­riei, arheologii dezleagă mistere care sporesc mira­colul existenței. Informațiile care ur­mează sunt „la zi” –

Templul din Esna

Constelații necunoscute

În 2018, Christian Leitz, profesor de Egipto­lo­gie la Universitatea din Tübingen (Germania), echi­pa lui şi Ministerul egiptean al Turismului şi Anti­chităţilor au demarat un proiect comun de curăţare şi restaurare a templului din Esna (Egipt), aflat la circa 60 de kilometri spre sud de vechea capitală Luxor. Construit între anii 41-54 e.n., de împăratul ro­man Claudiu, templul a fost transformat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în depozit de bum­bac. De asemenea, în acea perioadă de avânt economic industrial, oamenii au în­ceput să-şi construiască locuinţe şi tot felul de şoproane de jur-împrejurul vechiului tem­plu, lipindu-le chiar de zidurile lui exterioare. Ca urmare, după circa două sute de ani, pe­reţii şi coloanele care au mai rămas în picioare se aflau într-o stare jalnică, fiind cu totul acoperite de funingine şi de excremente de păsări. În prezent, din uriaşa structură a templului din Esna s-a mai păstrat doar impresionantul vestibul (cu o lungime de 37 de metri, o lăţime de 20 de metri şi o înălţime de 15 metri) susţinut de 24 de coloane, împreună cu alte 18 coloane „libere” – plafoanele care le în­co­ronau s-au năruit între timp. Pe parcursul pro­ce­sului de restaurare, specialiştii au reuşit să deslu­şească modul în care templul a fost decorat iniţial: mai întâi, „designerii” antici desenau modelul dorit pe piatră, cu ajutorul unei cerneli negre speciale, apoi veneau sculptorii care, urmărind modelul, sculptau basoreliefurile, pentru ca, finalmente, opera să fie desăvârşită de pictori, care zugrăveau modelele în culori vii și extrem de rezistente. După ce basoreliefurile au fost curăţate cu un amestec de alcool şi apă distilată, restauratorii au constatat că şi azi, la aproape două mii de ani de la finalizarea construcţiei, culorile sunt la fel de vibrante ca în prima zi. „Baso­re­liefurile şi hie­roglifele arată de parcă ar fi fost pictate ieri! E ab­­solut fantas­tic! Iar noi nu îm­pros­pă­tăm cu­lo­rile, doar le cu­răţăm”, a de­cla­rat profesorul Leitz. De ase­menea, specialiştii au descoperit că în templul roman din Esna există o mulțime de re­ferinţe la diverse constelații și corpuri cereşti. De exemplu, s-au găsit imagini care reprezintă Carul Mare sau Orion. Dar, spre marea lor surprindere, au găsit şi texte hieroglifice care numesc un număr de constelaţii absolut necunoscute! De pildă, în mai mul­te rânduri, se vorbeşte despre „Apedu n Ra” („Gâş­tele lui Ra”) – Ra fiind măreţul zeu al Soa­relui. Din păcate, întrucât aceste texte nu sunt în­soţite şi de ilustraţii, arheologii nu pot să-şi dea sea­ma dacă e vorba despre nişte stele cunoscute și în ziua de azi, doar că ele sunt denumite diferit, sau dacă nu cumva e vorba de nişte constelaţii miste­rioase, pe care egiptenii le descoperiseră sau despre care aflaseră… de la cine? Deoarece procesul de cu­ră­ţare şi restaurare a templului din Esna continuă, spe­cialiştii aşteaptă să vadă dacă vor mai descoperi vreun indiciu cu privire la „identitatea” conste­laţiilor necunoscute. În caz contrar, vor apela la textele antice pentru a încerca să dezlege misterul.

Mormântul lui Romulus

Roma, capitala Italiei, a fost fondată, conform legendelor, de fraţii gemeni Romulus şi Remus, despre care se spune că au trăit cândva, între secolele VIII-VI î.e.n. Romulus şi Re­mus au fost nepoţii lui Numitor, regele cetăţii Alba Longa, şi fiii preotesei Rhea Silvia şi ai zeului Marte întrupat. Când Numitor a fost alun­gat de pe tron de fratele lui, Amulius, iar regele uzur­pator a ordonat uciderea nepoţilor încă bebe­luşi, Romulus şi Remus au fost salvaţi de un slujitor care i-a aşezat într-un coşuleţ şi i-a lăsat să fie pur­taţi de apa Tibrului. Fluviul i-a depus la poalele Dea­lului Palatin, unde copiii au fost găsiţi de o lupoaică. Aceasta i-a îngrijit până când pruncii au fost descoperiţi de Faustulus, un păstor care i-a luat acasă şi, împreună cu soţia lui, i-a crescut ca pe propriii săi copii. După ce au cres­cut, Romulus şi Remus l-au ajutat pe bu­nicul lor să revină pe tronul Albei Longa şi au hotărât să construiască o cetate nouă, în apropierea locului unde fuseseră abandonaţi în copilărie. Atât doar că nu au reuşit să se pună de acord pe vârful căruia dintre dealurile din apropiere să-şi ridice cetatea, iar disputa s-a sfârşit tragic: Romulus – sau un grup de adepţi ai săi – l-a ucis pe Re­mus, după care a clădit Roma pe Dealul Palatin, devenind întâiul său rege. O poveste tenebroasă, dar palpitantă! Pe care nu toţi is­toricii o cred – unii dintre ei sus­ţin că Romulus şi Remus nu au existat în realitate, ci sunt pro­dusul imaginaţiei populare. Iată însă că teoria lor tocmai ce a fost spulberată, prin descoperirea mormântului lui Romulus!

Izbânda aparține unei echipe de arheologi italieni, care a des­coperit sub partea de nord-vest a renumitului Forum din Roma o intrare secretă ce duce la un hipogeu (templu antic subteran) şi la o criptă, ambele datând din secolul VI î.e.n. În criptă se găseşte un sarcofag cu lungimea de 1,4 metri, realizat din tuf vulcanic extras, conform analizelor, din Dealul Capitoliului, aflat în imediata apropiere. La momentul descoperirii, sarcofagul era gol, dar inscripția de pe el arată fără dubii că „ocupantul” a fost Romulus. De altfel, alături de sarcofag a fost găsit şi un altar votiv, din aceeaşi perioadă istorică, altar ce îi este dedicat aceluiași personaj. Cripta se afla poziţionată iniţial exact sub „Comitium”, adică sub locul unde se votau legile şi regulamentele ro­mane.

O ultimă întrebare: ce s-a întâmplat cu ră­măşiţele pământeşti ale lui Romulus? Arheo­logii continuă excavaţiile şi spun că e posibil să găsească indicii care să le arate când au fost extrase osemintele din sarcofag şi de ce. Enig­mă după enigmă…

Povestea casei lui Iisus din Nazaret

În toamna anului 2020, celebrul arheolog britanic Ken Dark a publicat o carte de-a dreptul pal­pitantă, care spune povestea casei din Na­zaret a lui Iisus Hristos, cât şi a excavaţiilor de secol XIX, care au scos-o la lumină şi care au fost realizate exclusiv de… femei, mai exact, de călugăriţele de la Mânăstirea Surorile din Nazaret! Materialul prezentat de Dark este în mare măsură inedit, el bazându-se foarte mult pe documentele din arhiva mânăstirii, al căror conţinut nu a mai fost niciodată făcut public până acum.

Ken Dark a remarcat că demersul călugăriţelor a fost extraordinar: în secolul al XIX-lea, Mânăs­tirea Surorilor din Nazaret abia ce se clădea, iar casa familiei lui Iisus Hristos era în pericol din cau­za noilor construcţii. Astfel, călugăriţele au hotărât să o scoată la lumină şi să o protejeze, ca ea să nu fie pierdută pentru vecie.

Despre ceea ce se consideră a fi „casa familiei lui Iisus Hristos din Nazaret”, analizele in situ, cele de laborator, cât şi documentele istorice indică fără dubiu că ea datează de la începutul secolului I e.n., fiind construită parţial apelându-se la câteva peşteri din sistemul natural care este prezent în acel loc. În secolul IV e.n., pentru protejarea ca­sei a fost fondată o biserică, „Bi­serica Hrănirii” sau „Biserica Alăp­tării”, care iniţial era adă­pos­tită într-una dintre peşteri, fi­ind aşa­dar un lăcaş de cult ru­pes­tru. Ul­terior, bisericii i s-au adă­ugat mai multe construcţii su­pra­­terane. Un pelerin din acea pe­­rioadă, pe nu­me Egeria, a scris despre aceas­tă biserică într-un document inti­tulat „Itine­rarium Egeriae”, de­scriind-o ca „o peşteră foarte ma­re şi foarte fru­moasă, în care a tră­it Fe­cioara Maria. Acolo a fost aşe­­zat un altar, iar în peştera pro­priu-zisă se află şi locul de unde Maria scotea apă”. Persoanele ca­re au fondat biserica au avut mare grijă să păstreze casa intactă, dar să conserve şi un mormânt aflat în apropiere, întrucât se credea că acela era locul în care odihnea tatăl lui Iisus, Sfântul Iosif.

În jurul anului 1099, când Cruciaţii au preluat controlul asupra Nazaretului, „Biserica Hrănirii” s-a bucurat de o atenţie deosebită. În ciuda situaţiei militare tensionate, Cruciaţii au alocat fonduri impresionante reconstruirii şi lărgirii lăcaşului de cult. Apoi, în 1187, Nazaretul a fost cucerit de mu­sul­mani. Îngroziţi de ceea ce ar fi putut să se întâm­ple cu casa lui Iisus, Cruciaţii i-au sigilat intrarea, ca­re a rămas neatinsă pânã în secolul al XIX-lea, când Mère Giraud, stareța Mânăstirii Su­rorilor din Nazaret, a deschis şantierul arheologic. Spre feri­cirea lor, călugăriţele au găsit casa exact aşa cum fu­sese ea lăsată de Cruciaţi, cu toate bunurile din in­terior intacte. Pe zidul unei capele rupestre au des­coperit inclusiv o pereche de pinteni, care fusese aşe­zată acolo de un cavaler, în chip de ofrandă. Sin­gura deteriorare fusese produsă de un incendiu care distrusese o parte dintr-o construcţie supraterană cruciată, însă călugăriţele şi-au dat seama, după cum arăta locul, că musulmanii nu puseseră focul intenţionat, ci el fusese rezultatul unui ac­ci­dent. Invadatorii se ară­taseră plini de respect faţă de casa lui Iisus şi faţă de lă­caşul ce o proteja. În timpul excavaţiilor, călugăriţele au mai descoperit şi un sarco­fag, cu oseminte în interior, ceea ce le-a făcut să creadă că în biserică fusese înmor­mântat un sfânt. Din păcate, nenumit.

În prezent, casa lui Iisus Hristos, cât şi atelierul Sfân­tului Iosif, aflat la foarte mi­că distanţă, se află sub pro­tecția acelorași Surori din Nazaret. Deşi obştea mânăs­tirii nu este numeroasă, călugăriţele sunt deosebit de harnice: pe lângă obligaţiile reli­gioase şi sarcinile legate de comorile istorice aflate sub oblăduirea lor, ele se ocupă şi de o şcoală lo­ca­lă, pe care au fondat-o, pe care o întreţin şi în care pre­dau, de asemenea, îngrijesc oameni bolnavi şi ajută, în diverse moduri, persoane sărmane sau cu al­te probleme, din oraş. Documentele privind exca­vaţiile Surorilor din secolul al XIX-lea, cât şi arte­factele descoperite atunci, continuă să se afle în po­sesia Mânăstirii.

Turnul de cranii din Mexic

În vara lui 2020, arheologii de la „Institutul Naţional de Antropologie şi Istorie” din Mexico City au descoperit, în zona veche a oraşului, 119 cranii umane, aranjate sub forma unei movile şi datând din urmă cu cinci sute de ani! Dar acestea nu sunt singurele capete omenești găsite în capitala Mexicului! Începând din 2015, arheologii au scos la lumină 603 cranii, aranjate sub forma a ceea ce se presupunea a fi un turn de trofee, alcătuit de populaţia aztecă. Craniile, care le-au aparţinut unor persoane ce au trăit între 1486 şi 1502, au fost dis­puse într-un cerc cu mai mul­te „straturi” sau „eta­je”, fiind poziţionate astfel în­cât orbitele goale să „pri­vească” înspre centrul cer­cului. Atât doar că oa­menii de ştiinţă nu ştiu ce se afla acolo, la ce anume trebuiau să se uite craniile, ca în acest fel să poată să înţeleagă rostul turnului. În perioada în care aztecii s-au aflat la apogeul pu­terii lor politice, econo­mice şi culturale, adică pe parcursul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, imperiul lor se întindea pe tot teritoriul părţii cen­trale şi sudice a Mexicului modern. Iniţial s-a presu­pus că un turn de cranii ar fi fost considerat un semn de prestigiu şi o demonstraţie a puterii aztece, el fiind doar una dintre comorile templu­lui dedicat lui Huitzilo­pochtli, zeul aztec al Soa­relui, al războiului şi al sacrificiilor umane, şi pa­tro­nul capitalei imperiului aztec, Tenochtitlan. Din punct de vedere tehnic, turnul (tzompantli, în limba aztecă) din Mexico City – astfel de turnuri au mai fost descoperite în alte locuri din regiune, însă erau mai mici – a fost creat prin suprapunerea de capete retezate, înfipte în ţepe. Conform indiciilor, cape­tele erau „proas­pete”. „Designerii” structurii aş­teptau până când carnea putrezea şi osatura se cu­răţa, apoi craniile erau tencuite și astfel lipite între ele. Şi procedeul se repeta, pe noi şi noi „straturi”, în funcţie de dis­poni­bilitatea „materialului de construcţie”. Cra­niile desco­pe­rite vara trecută erau am­plasate la aproxi­ma­tiv 3,5 metri sub nivelul ac­tual al stră­zilor, iar săpăturile s-au desfăşurat cu mare gre­utate, întrucât deasupra se aflau fundaţiile mai multor clă­diri istorice, care, la rân­dul lor, trebuiau să fie pro­tejate. Dincolo de enigma de bază, aceea a motivului pentru care aztecii constru­iau aces­te turnuri din cranii, cel mai recent tzompantli a mai introdus în ecuaţie un element misterios: este pen­tru întâia dată când, alături de cranii de bărbaţi ti­neri – care se credea, până acum, că erau răz­boi­nici –, arheologii au iden­tificat, spre surprinderea lor, şi foarte multe cranii de femei şi de copii! Ceea ce, practic, anu­lează teoria turnului-trofeu. Spe­cialiştii speră că, înaintând cu săpăturile, vor găsi înscrisuri sau alte indicii care să-i ajute să dezlege enigma.