Era o casă veche, căreia în spuneam „casa bătrânească”. Era destul de înaltă, cu acoperiș în două ape, din șindrilă de brad, adus de pe Valea Oltețului, cu două camere mari, încălzite cu sobe din cărămidă, cu un pridvor larg, pardosit, unde puteam să ne jucăm cu mingea, iar sub casă se adâncea un beci întunecat, cu gârlici la intrare și cu pereții căptușiți cu piatră de râu. Nu avea în structura ei niciun material prefabricat. Până și varul pereților era obținut din calcarul Cheilor Oltețului, astâmpărat în varnițe de meșteri pricepuți. Casa cea nouă, din piatră și cărămidă, cu acoperiș de țiglă de Jimbolia, construită de părinții mei pe la jumătatea anilor ‘70, când am venit pe lume eu și fratele meu, a fost ridicată în aceeași bătătură, atât de aproape de cea veche, încât streșinile lor aproape se atingeau.
La război, cu carul cu boi
Când ne-am născut noi, casa bătrânească împlinise deja o jumătate de secol. Fiind atât de aproape de casa noastră, din doi pași eram în pridvor (noi îi spuneam „sală”), și intram imediat în camera bunicilor, unde miroasea a busuioc uscat. Alteori ne aventuram, cu o lumânare în mână, în beciul adânc, cu pânze de păianjen pe la colțuri, închipuindu-ne că am ajuns în străfundurile pământului. Sau pândeam să nu ne vadă nimeni, urcam degrabă scara de brad și intram în pod, unde ne aștepta o altă lume, nu mai puțin misterioasă. Casa o construise, aveam să aflu mai târziu, străbunica mea, Ana Ghe. Bădița, imediat după Primul Război Mondial, în care și-a pierdut viața bărbatul ei, sergentul Gheorghe Bădița, plecat pe front în august 1916. În vara aceea, ei încă duceau o viață tihnită. Străbunicul reușise să cumpere o bucată de pământ din terenul rămas pe seama statului, după ce moșia Mânăstirii Polovragi fusese împărțită locuitorilor, în 1865, în urma aplicării Reformei Agrare. Ana era însărcinată, sorocul era pe aproape. Oricum, nașterea era o experiență prin care mai trecuse de câteva ori. Bunicul meu, Gheorghe Ghe. Bădița, avea pe atunci vreo opt anișori, un frate și patru surori. Iar tatăl lor, străbunicul meu, împlinea în acea toamnă 43 de ani. Duceau traiul propriu țăranilor de la poala muntelui, învățați să nu risipească nimic, să trăiască după puterile lor, după un principiu etic formulat astfel: „Cine muncește are ce-i trebuie, cine nu muncește moare de foame”. Despre polovrăgenii începutului de veac XX, istoricul Alexandru Ștefulescu scria că „sunt cu adevărat oameni de la munte, deștepți, vioi, neobosiți, puternici, petrecându-și viața liniștită lângă munți, într-una din localitățile cele mai sănătoase din țară, în aer mare, senin și curat…” (…) Casele lor sunt din bârne, acoperite cu șindrilă, cu un rând (etaj), rar cu două rânduri, spoite cu var și împodobite înăuntru pe pereți cu șervete vărgate frumos și farfurii. ( … ) Ei au ca pământ arabil 450 ha, islaz (comunal) 400 ha și livezi 900 ha. Ei fac șindrilă și blăni (scânduri) de brad, cresc mii de oi, sute de râmători, vaci, boi și cai, iar păsări de curte, în număr considerabil”. O pereche de boi era foarte utilă în ograda omului. Străbunicul avea și el una (zeci de săteni dețineau câte două perechi de boi!) și probabil era mândru de plăvanii lui. Când l-au chemat la război, i-au ordonat să ia și boii cu car cu tot: blândele animale, care trăseseră bușteni prin munții Polovragiului, fuseseră rechiziționate și urmau să tragă tunuri și alte poveri, peste Carpați. Așa a plecat străbunicul la război, cu boii lui cu tot, cale de 60 de km, până la Târgu Jiu. A fost inclus în Regimentul 58 Infanterie Gorj, la centrul de aprovizionare al armatei.
Mort sub cerul Dobrogei
Nu știu dacă în lunile următoare a trimis vreo scrisoare acasă. Se terminase războiul, se înfăptuise și Marea Unire, dar sergentul Gheorghe Ghe. Bădița tot nu se întorcea la ai lui. Autoritățile de atunci nu aveau despre el nicio informație, îl dăduseră pur și simplu dispărut. Ana (în familie îi spuneau Anica) poate îl mai aștepta, încă mai spera că într-o bună zi va deschide poarta și va intra în bătătura casei, să-i îmbrățișeze pe toți, și pe Ioana, copila care se născuse la sfârșitul lui august 1916, la numai două săptămâni după ce el plecase pe front. Abia în 1921, Anica a aflat că bărbatul ei e mort, că fusese răpus de tifos exantematic, în 6 martie 1917, în lagărul de prizonieri din Medgidia, aflat sub controlul trupelor bulgărești, aliate cu germanii și austro-ungarii. Primăria Polovragi fusese anunțată de autoritățile militare ale vremii, iar primarul și notarul i-au dat străbunicii mele crâncena veste, ca să facă demersurile necesare pentru încasarea pensiei de văduvă de război. Din dosarul aflat la Arhivele Județene Gorj am aflat și circumstanțele în care străbunicul meu a căzut în mâinile nemților: „Am fost cu Ghe. Bădița la manutanța Reg. 58 Infanterie, în Târgu Jiu, și plecând de la Regiment, în retragere, la gara Plosca (jud. Teleorman, n.m.), trenul cu care eram noi s-a capturat de inamic. Gh. Bădița și cu mine am scăpat din stație, îndreptându-ne spre București, am mers până între comunele Călinești și Orbeasca și ne-au întâlnit patrulele germane și ne-au luat prizonieri. După câtva timp, ne-au trecut în Bulgaria, Gh. Bădița era sergent și a stat cu mine în Șistov, apoi ne-au ridicat și dus în insula de la Ramadan (pe Dunăre, în dreptul orașului Giurgiu, n.m.), de acolo eu m-am strecurat și am trecut, din nou, în lagăr la nemți. Gh. Bădița rămânând acolo a fost luat împreună cu alți oameni și dus înăuntru în Bulgaria, am auzit și eu că ar fi murit, dar nu l-am văzut mort. Ion Popescu, cântăreț la catedrala din Târgu Jiu”. Nu am vreo fotografie a străbunicului, o fi poate în vreo arhivă militară, dacă armata germană i-a fotografiat pe prizonierii români, dar o descriere a lui a rămas în documentele armatei române: „Înălțimea 1,65, părul castaniu, fruntea potrivită, sprâncenele castanii, fața bălănie, ochii căprui, nasul potrivit”. Oasele i-au rămas să putrezească în vreo groapă comună din pământul Dobrogei, dacă nu se află cumva printre miile de oseminte exhumate și depuse la Mausoleul de la Mircea Vodă, jud. Constanța. Oricum, nu i-am găsit numele pe niciuna din listele întocmite de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor.
Casa din amintiri
Anica și-a purtat hainele văduviei până la moarte, în 1947. Și-a crescut singură copiii, în casa pe care, așa am aflat din familie, a construit-o după război, prin puterile ei, fiindcă era o femeie muncitoare, bine organizată și ambițioasă. Desigur, a ajutat-o mult pensia încasată ca văduvă de război. Bărbatul nu i s-a mai întors acasă ca să o ajute să-și crească copiii, dar de pe urma lui a primit banii aceia acordați de stat și i-a cheltuit cu folos. A ridicat o casă, fiindcă cea veche, în care locuiseră după căsătorie (în 1896), devenise neîncăpătoare. Din păcate, nu a rămas nicio fotografie a Anicăi, dacă o fi fotografiat-o cineva. Tot ce am aflat despre înfățișarea ei este că purta haine ungurenești, în alb și negru. În casa construită de Anica Bădița a rămas unul dintre băieții ei, bunicul meu, botezat tot Gheorghe. A fost încorporat ca jandarm, în cel de-al Doilea Război Mondial, dar s-a întors teafăr acasă. A lucrat apoi la Întreprinderea Forestieră (I.F.E.T.) de pe Valea Oltețului. Avea câteva echipe de muncitori în subordine, cazate la cabana din muntele Preluca. De multe ori, a urcat la cabană pe jos: pleca seara prin pădure, singur, și ajungea acolo când se crăpa de ziuă. A citit Biblia de trei ori și avea un scris frumos. Uneori, când nu era acasă, intram în camera lui, îmi puneam ochelarii lui și deschideam Biblia, prefăcându-mă a fi și eu un cititor atent, ca bunicul meu. A murit în 1983, pe patul lui. Bunica, mama Mia, a fost ultimul locatar al casei bătrânești. S-a stins în anul 2000. Casa s-a degradat încet-încet, ireversibil, nu am avut resurse să o renovăm. Eu am plecat la școală, mai departe, și, mai târziu, am fost nevoiți să luăm decizia să o demolăm, fiindcă nu mai putea fi păstrată și locuită. Lemnul ei era mâncat de cari și de putreziciune. Casa a rămas în câteva fotografii și în memoria noastră, a celor care i-am trecut pragul.
