Misterele din peșteri

PENTELI, peștera cu fantome și OZN-uri

Muntele Pentelicus sau Pentelikon se află în Gre­cia, în regiunea Attica, la mică distanţă de Ate­na. În perioada de glorie a Eladei, Pentelicus era un loc foarte important, întrucât de acolo s-a adus toată marmura din care au fost construite Partenon-ul atenian şi majoritatea celorlalte structuri măreţe din ca­pitala imperiului grec antic. Valoarea acestui mun­te nu rezidă însă doar în marmura de o calitate excepţională, ci şi în sistemul de peşteri pe care-l adăposteşte. Iar dintre peşterile din Pentelicus, cea mai cunoscută, datorită misterelor ce-o învăluie, este Penteli.

Peştera Penteli sau Da­velis, cum mai este numită, e destul de greu accesibilă, iar intrarea îi e ascunsă de o pă­dure de pini. E alcătuită din­tr-un spaţiu amplu, de circa 20 de metri înălţime şi 60 de metri lungime, din care apoi pleacă o reţea de tuneluri ce coboară adânc în negura pământului. Unul dintre ele se sfârşeşte într-un lac, un altul – conform tradiţiei – du­ce chiar în Iad. În Anti­chitate, peştera era consi­de­rată un loc sacru: era un altar închinat zeului Pan şi Nim­fe­lor. De-a lungul timpului, din peşteră au fost recu­perate numeroase artefacte, în special statuete, re­pre­zentându-l pe zeul protector al turmelor şi al cio­banilor. Apoi, odată cu sosirea creştinismului, Pen­teli „s-a adaptat”, adăpostind în interiorul ei mulţi sihaştri. Se spune că tot nişte călugări retraşi din lume au fost cei care, pe la anul 1.000, au construit în gura peşterii două capele, care, la un moment dat, au fost unite, pentru a închipui o bisericuţă. Peste aproape încă un mileniu, mai exact în secolul al XIX-lea, Penteli şi-a oferit din nou protecţia – de această dată lui Davelis, varianta grecească a lui Robin Hood, un haiduc care se iubea cu foc cu o nobilă franţuzoaică, stabilită (nu se ştie de ce) în regiunea Attica.

Însă în acelaşi secol, despre Penteli au început să circule şi alt fel de zvonuri: localnicii şi ciobanii care treceau prin pădurea bătrână de pini povesteau că, ajunşi în dreptul peşterii, auzeau adesea voci ciudate, iscate dinspre tunelurile adânci. Iar dacă se întâmpla cumva ca oamenii să fie surprinşi pe drum de căderea nopţii, nu o dată erau băgaţi în sperieţi de siluete bizare, cu ochi strălucitori, care păreau a fi stafii şi care fie pluteau printre arborii din faţa intrării în peşteră, fie apăreau chiar din bezna ei, pentru ca apoi, într-o clipită, să dispară. Călătorii îşi făceau semnul crucii, scuipau în sân şi fugeau cât îi ţineau picioarele.

În anii 1960 şi 1970, poveştile acestea vechi, dar şi altele, contemporane, cât şi numeroasele relatări pri­vind OZN-urile care „explorau” muntele Pente­li­cus şi mai ales versantul unde se află această peş­teră, i-au determinat pe mai mulţi investigatori din domeniul paranormalului să încerce să desluşească misterul. Unul dintre cei mai îndârjiţi dintre aceşti „căutători ai adevărului” a fost Georgios Balanos, celebru jurnalist specializat pe paranormal și autor de cărţi SF. Balanos a alcătuit o echipă de oameni de ştiinţă şi, ani de-a rândul, a făcut cer­cetări la Penteli. Însă rezultatele acestor e­for­turi au fost super­ficiale, dintr-un mo­tiv… bizar: odată ce echi­pa pătrundea în peş­teră, toată apara­tura tehnică înceta să mai funcţioneze! Orice fel de măsu­rători e­rau imposibil de rea­lizat! De ase­me­nea, şi cercetătorii erau afectaţi, la nivel subtil: erau cu­prinşi de stări de rău inexplicabile, iar com­por­ta­mentul şi atitudinea li se modificau. Până la urmă, Balanos şi echipa lui au trebuit să capituleze. Con­cluzia a fost că în peşteră există nişte canale mag­netice ciudate şi că întregul spaţiu e afectat de per­turbări ale câmpului electromagnetic.

Nu după mult timp, a intervenit un nou episod straniu: într-o zi, un cuplu de alpinişti amatori a des­coperit pe o coamă a muntelui, aflată în imediata proximitate a peşterii Penteli… o maşină! O maşină parcă aterizată acolo, pe o pantă stâncoasă, într-un echilibru fragil! Atât doar că maşina n-ar fi avut cum să ajungă acolo pe roţi! Drumul era greu de parcurs chiar cu piciorul, iar unui vehicul de mici dimensiuni i-ar fi fost imposibil să înainteze pe cărarea bolovănoasă care se strecura printre copaci! Cei doi soţi s-au minunat de acel „tablou” și, vreme de mai multe zile, cât au rămas cu cortul în zonă, s-au tot întors să vadă dacă maşina mai era „la locul ei”. Şi mai era! Ins­pectând-o îndeaproape, au constatat că nu prezenta nicio urmă de acci­dent, nicio zgârietură. La un moment dat, femeia s-a îndepărtat puţin de soţul ei şi, privind înspre nişte tufe din­tre copaci, a început să ţipe înfri­co­şată. După ce a reuşit să se liniş­tească puţin, i-a explicat soţului că văzuse o creatură albă, ovoidală, cam de vreo 60 de centimetri înălţime, cu nişte ochi enormi, care străluceau intens. În ziua următoare, între intrarea în peşteră şi maşina „ateri­zată”, soţul a văzut şi el o sferă neagră, ce părea să se rostogolească foarte rapid, dar planând în aer. Când a încercat să se apropie de ea, sfera s-a ridicat cu o viteză uluitoare şi a dispărut.

Şi ciudăţeniile au continuat. În 1977, la Penteli a apărut un grup numeros de muncitori şi de tehnicieni, care au pretins că erau trimişi acolo de o organizaţie al cărei nume au refuzat să-l comu­ni­ce. Imediat, zona dimprejurul peş­terii a fost în­con­jurată cu sârmă ghimpată, au fost aduşi o mul­ţime de paznici, iar muncitorii au început să lu­creze în interiorul muntelui cu dinamită şi cu bul­dozere. Un timp, localnicii, mâ­naţi de curio­zi­tate, au tot dat târcoale, în­cercând să afle ce se pe­trecea în peştera lor, dar mereu erau goniţi de paznici. S-a speculat că muncitorii erau trimişi de NATO, de guvernul american sau de armata greacă şi că se dorea ca în peşteră să fie creat un depozit de arme nu­cleare. Sau să se deschidă un portal interdi­men­sional. Sau să se manipule­ze un canal magnetic, care să facă le­gătura între Penteli şi celebrul Lang­ley, din Ame­rica! Evident, niciuna din­tre teorii n-a putut să fie confir­ma­tă. Cert este că lucrările în peşteră au durat vreme de mai mulţi ani. Apoi, în 1983, mun­citorii, tehnicienii şi paznicii au dispărut peste noapte, abandonând mare parte din echi­pa­mente. Ca şi când ar fi fost îngroziţi de ceva şi ar fi fugit ca să-şi salveze vieţile! Când oamenii din zonă au ajuns din nou la peşteră au constatat că bisericuţa şi reţeaua de tuneluri fuseseră grav ava­riate. De asemenea, mai multe cori­doare betonate fuseseră săpate în stânca mun­telui, însă lucrul la ele nu fusese încheiat. Despre miste­rioasa organizaţie care pusese stăpânire pe peşteră vreme de şase ani nu s-a mai aflat niciodată nimic, iar scopul forajelor nu a fost nici el desluşit.

În 1990, o altă organizaţie enigmatică a încercat să reia lucrările de unde fuseseră oprite, însă Minis­terul Grec al Culturii a intervenit imediat şi a in­terzis orice altă intervenţie, de teamă ca situl geolo­gic şi arheologic să nu fie completamente distrus. Recent, au mai existat câteva tentative de realizare a unor cercetări ştiinţifice neinvazive, asemenea celor făcute cu circa patruzeci de ani înainte de Geor­gios Balanos, însă şi acestea au fost sortite eşe­cului: deşi oamenii de ştiinţă au venit cu o apa­ratură de ultimă generaţie, deci mult mai perfor­mantă de­cât aceea pe care o avusese la dispoziţie echipa lui Balanos, toate instrumentele s-au dovedit şi de aceas­tă dată inutile. Odată introduse în interiorul peşterii, niciunul dintre ele n-a mai funcţionat!                                           

Comoara de aur din Son Bhandar

În străvechiul oraş Rajgir, din India, la poalele dealului Vaibhagiri, se află două peşteri artificiale co­municante, numite Son Bhandar. Intrarea nu im­pre­sionează, nu e uriaşă şi are o formă regulată: prac­tic, arată ca o uşă deschisă în piatra dealului. În schimb, interiorul este copleşitor: spațiile sunt uriaşe, iar pereţii nu sunt rugoşi, ci au fost lustruiţi până când au căpătat netezimea şi strălucirea oglin­zii. Deasupra intrării trapezoidale din prima peşteră se află o inscripţie săpată în aceeaşi stâncă roşiatică, ins­cripţie care arată că existenţa acestor două minu­năţii i se datorează unui înţelept indian, unui jain muni, pe nume Vairadeva: „Muni Vairadeva, neste­mata învăţătorilor, cu strălucirea lui, a făcut să apară aceste două peşteri benefice, care sunt demne de sihaştri şi-n care au fost aşezate chipuri de sfinţi.” Însă peşterile Son Bhandar nu sunt doar un tem­plu închinat poate lui Vishnu, unul dintre princi­palii zei hinduşi, sau un adăpost pentru pustnicii jainişti, aşa cum ar putea să pară, ci poartă în pân­tecul lor şi o comoară magică!

Povestea peşterilor Son Bhandar – nume care în traducere înseamnă „comoara de aur” –  începe cu re­gele Bimbisara, care a urcat pe tron la vârsta de 15 ani şi a creat o împărăţie mare şi foarte puternică în regiunea Magadha (sudul regiunii Bihar din prezent). De-a lungul timpului, Bimbisara a adunat în tezaurul regatului o avere uriaşă, dar nu prin spo­lie­rea supuşilor, ci prin bună ocârmuire şi datorită bogăţiilor pământului. Astfel, toată lumea din împă­răţie trăia în bunăstare şi armonie, iar Bimbisara era foarte iubit. Apoi, apropiindu-se de vârsta bătrâneţii, regele l-a cunoscut pe „Cel Iluminat”, pe învăţătorul Gautama Buddha (fondatorul religiei budiste), care l-a învăţat că spiritul e mai important decât trupul, astfel că Bimbisara s-a hotărât să-i ajute pe oamenii sfinţi şi pe credincioşii din regatul lui, dăruindu-le călugărilor hinduşi, jainişti şi budişti, cât şi adepţilor lor, parte din averea împărăţiei. O hotărâre care însă l-a înfuriat pe Ajatashatru, fiul regelui. Din dorinţa de a păstra toate bogăţiile din tezaur doar pentru el, Ajatashatru l-a trădat pe tatăl său: a organizat „o lovitură de stat” şi şi-a aruncat părintele în temniţă. Atunci, soţia lui Bimbisara, o regină bună şi înţe­leap­tă, a încărcat în secret, la adăpostul nopţii, ave­rea rămasă, a dus-o la Son Bhandar şi a as­cuns-o. Iar pen­tru ca bogăţiile să nu cadă în mâna fiului său cel la­com, a pecet­lu­it-o cu ajutorul „magiei”: un că­lugăr „a vrăjit” locul, astfel încât el să nu dez­vă­luie comoara de­cât „celui demn”, aceluia care va şti să rostească o formulă secretă. La fel ca în povestea cu „Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi”! Atât doar că, spre deosebire de basmul arab, comoara din Son Bhandar ar putea să fie reală: pe unul dintre pereţii celei de-a doua peşteri se află schiţat conturul unei uşi, iar alături există o inscripţie misterioasă, pe care nimeni, nici până azi, n-a reuşit s-o tălmăcească. Specialiştii bănuiesc că ar fi vorba de un „cod de acces”, scris într-o limbă străveche, shankhalipi, pe care în prezent niciun om de pe pământ nu o mai cunoaşte, pentru că toţi vorbitorii ei au fost ucişi în urmă cu peste un mileniu de cotropitorii islamişti, iar documentele scrise în această limbă au fost şi ele distruse. Pe de altă parte, nici forţa brută n-a fost de vreun folos: când britanicii au preluat controlul asu­pra Indiei, ofiţerii ajunşi în regiunea Bihar au aflat povestea comorii magice şi au încercat s-o smulgă din tainiţa dealului cu ajutorul tunurilor. Şi azi, pe zidurile interioare ale peşterilor, se văd încă urmele înnegrite ale ghiulelelor cu care britanicii au dat asaltul. În mod ciudat, doar peretele pe care se află con­turul de uşă şi inscripţia misterioasă a rămas ne­atins. Pe el, proiectilele au alunecat ca pe gheaţă! Aşa că misterul peșterii persistă și azi. Mulți aven­tu­rieri continuă să viseze la comoara fabuloasă a lui Bim­bisara. Ei explorează peșterile, sperând să dez­le­ge enigma și să găsească formula magică de acces.

Cele peste 36 de peșteri Longyou

În China, în provincia Zhejiang, satele din re­giu­nea Longyou au atras vreme de milenii curioşii, da­torită unui perimetru geografic de doar 1 kilometru pătrat, pe care se găseau peste 36 de iazuri, despre care legendele spuneau că nu aveau fund sau că ajun­­geau „până în măruntaiele Pământului”. În 1992, un ţăran pe nume Wu Anai, care se născuse şi trăise toată viaţa în satul Shiyan Beicun, şi-a spus că trebuia să afle adevărul despre iazurile miste­rioa­se. A cumpărat o maşină de drenaj, s-a dus la iazul cel mai apropiat de casa lui şi a început să scoată apa din el. Procesul a durat aproape o săptămână, dar rezultatul a fost uluitor: la o adâncime de circa 30 de metri, a apărut o peşteră uriaşă, care s-a do­vedit a fi de fapt un întreg complex subteran, reali­zat de mâna omului! Încăperi gigantice se înşiruie conform unui tipar geometric armonios, coloane enorme se ridică din podelele lustruite, asemenea unor arbori sequoia, pereţii sunt decoraţi cu sim­boluri necunoscute, cu înscrisuri într-o limbă tainică şi cu o „dantelărie” minuţioasă săpată mili­metric, aparent cu o daltă foarte mică. Însă „loviturile de daltă” sunt atât de simetrice şi de uniforme, încât ar fi fost imposibil de realizat de un om. Pur şi simplu, ar fi fost nevoie de o aparatură foarte sofisticată! Des­coperirea lui Wu Anai a atras imediat interesul autorităţilor, care au hotărât să dreneze şi celelalte iazuri „fără fund”: eliberate de apă, toate au dezvă­luit câte un com­plex sub­teran gi­gantic, alcătuit du­­pă acelaşi ti­par. La faţa lo­cului a descins o adevărată ar­mată de specialişti. Du­­pă analize mi­nuţioase, aceş­tia au constatat că: 1. nu pot să-şi dea seama când au fost construite peş­terile Long­you, întrucât nu există posibilităţi de datare, iar în arhivele chineze ce se întind pe o pe­rioadă de milenii nu e­xis­tă absolut niciun docu­ment care să vorbească despre aceste construcţii sub­terane; 2. nu pot să-şi dea seama cum au fost cons­truite peşterile, în­trucât, date fiind dimensiu­nile lor şi numărul foarte mare, ar fi fost nevoie de cel puţin 1.000 de oameni care să trudească vreme de 6 ani, fără întrerupere, ca să le realizeze. De asemenea, se estimează că vo­lumul de roci şi de pământ care a fost dislocat pen­tru săparea peşterilor a fost de circa 1.000.000 de metri cubi, dar nimeni nu ştie ce s-a făcut cu pă­mântul şi rocile respective, întrucât în apropiere nu există vreun depozit atât de mare. Mai mult, ni­meni nu înţelege în ce fel s-a lucrat pentru realizarea peş­terilor, întrucât nu există absolut nicio urmă care să indice utilizarea vreunei unelte de orice tip! În plus, nimeni nu pricepe cum s-a putut lucra în bezna pă­mântului: nu a fost găsită nicio urmă a vreunei surse de lumină şi nici zidurile nu sunt marcate cu cunos­cutele pete negre produse de torţele utilizate în ve­chime. Însă cel mai stupefiant este faptul că aproape toate peşterile Longyou sunt identice! Şi mai impor­tant: ele nu comunică între ele, dar sunt despărțite de niște pereți foarte subțiri. În absenţa unor cu­noş­tinţe de inginerie foarte solide şi a unui sistem de măsurare foarte sofisticat, pereţii de separare s-ar fi năruit şi toate cele peste 36 de complexuri de peşteri s-ar fi dărâmat, sub efectul de domino; 3. nu înţeleg ce scop au avut peşterile: nu s-au găsit urme de lo­cuire şi nici măcar un singur artefact, nimic nu arată că ele ar fi fost concepute ca temple sau ca spaţii de în­gropăciune; 4. nu înţeleg cum de peşterile s-au păstrat intacte: deşi sunt vechi de nu se ştie câte milenii şi au fost inundate, toate sălile sunt perfect conservate, ca şi cum tocmai ce ar fi fost terminate, şi muncitorii abia ar fi plecat!

În prezent, o parte dintre peşterile Longyou sunt deschise publicului, iar restul continuă să fie ana­lizate de specialiştii care încă nu au depus armele în faţa acestei enigme.