În curtea casei bătrânești în care am crescut până la vârsta școlii, se înălța pătulul. Era împletit din nuiele, adăpost pentru fân sau porumb. Astăzi, nu mai există niciunul. Primul a ars, din cauza unui jar adus de vânt din vecini. Al doilea a fost demolat când sora mea a modernizat casa veche a bunicilor. Modernizarea este frumoasă, utilă, gospodărească, dar, pentru un nostalgic ca mine, modernizarea a provocat și câteva dispariții dureroase. Nu mai e corlata din lemn afumat! Nu mai e vatra! Nu mai e hornul gros din cărămizi, care ducea fumul deasupra casei. Nu mai e țestul în care bunica Torica cocea pâinile! Nu mai sunt putinile cu murături și butoaiele cu vin și țuică din beciul casei. Nu mai sunt sacii cu făină de porumb. Nu mai găsești nici frânghiile de cânepă de care agăța tata strugurii pentru iarnă. Nici scândurile de lemn uscat, pe care se coceau gutuile. Dar pentru mine, cea mai tristă dispariție este a pătulului! Mărginea ulița și-l adăpostea pe Leu, frumosul nostru dulău ciobănesc. Tot sub pătul erau găzduite și vrednicele găini cu pene roșii, care se hrăneau cu boabe lăsate să le cadă în cap din știuleți. Dar dacă soluția găsită de sora mea a fost să demoleze vechea casă a bunicilor, Gabi, nepotul meu din Cărbunești, a izbutit să transforme un biet hambar într-un culcuș turistic, destinat prietenilor cu imaginație. Un chef de noapte în pătul nu poate avea asemănare! Astăzi, dacă o apuci prin satul meu, Bărbătești, și te uiți pe o parte și pe alta a drumului, unde vezi un pătul, e semn că acolo locuiesc tineri. Adaptare la timpurile moderne. În privința ogrăzilor bătrânești, ici-colo mai există câte un… pătuiac, un fel de coteț de găini. Pătulul a fost și un indiciu social: înainte de colectivizare, mărimea lui arăta cât de avut e fiecare sătean. Pătulul înălțat de moșul Ilie a fost unul mare, semn că nu degeaba l-au înscris comuniștii printre chiaburi. Dar pătulul lui nu era atât de mare ca pătulul nașului Oprișescu, de pildă, aflat în bună stare și astăzi. Folosit de C.A.P. ca depozit, acest pătul are lungimea unui tren personal, de peste 70 de metri. Lângă el se aflau moara, fabrica de ulei, livada de meri Ionatan și dispensarul comunei. „Vagoanele” trenului însă au îmbătrânit și au dispărut, lăsând „locomotiva” singură. În Gorj, sunt multe sate care și-au pierdut vrednicia de altădată, deși în alte județe găsești încă destule comune în care pătulele fermierilor, mai ales tineri, se află încă la mare preț. De menționat că fenomenul pătul este însoțit de o altă pierdere rurală: șoprul. I se mai spunea și șopron, iar moșul Ilie construise unul ca la carte: sus, fânul și lucerna; la nivelul solului, vitele, caprele și magazia de grâu, iar sub pământ, cocina de porci. Mai toți sătenii înstăriți aveau un șopron. Azi, dacă vei căuta, nu găsești. Observ cu tristețe că amintirile copilăriei mele nu se mai regăsesc în satele gorjene de azi. O lume dusă. Mai departe, numai Domnul știe ce va fi.
