– Înainte de Sărbătoarea Învierii, pașii m-au purtat în satul Letca Nouă din Giurgiu. Aflasem că icoana Maicii Domnului a plâns din nou. Nimic nu m-a pregătit însă pentru ceea ce aveam să descopăr: un șir de minuni, care m-au lăsat fără grai. Și toate mă purtau către Ștefan, dascălul bisericii satului, de aproape 23 de ani –

„Aș lua în brațe zidurile bisericii să le strâng la piept. Mi-s dragi de parcă aș păși în altă lume, când intru în curtea ei”. Ștefan Prună e înalt, aproape un uriaș, dar cu o inimă de copil. Are mâini puternice și muncite la lucrul pământului și la păstoritul oilor. Stă în strana bisericii de la 13 ani și știe încă precis ziua când a ajuns acolo, lângă Ion Necula, dascălul cel bătrân al bisericii: 24 septembrie, 1998. Un copil sfios și timid, născut parcă anume să trăiască în biserică. Oamenii din sat nici nu l-au înțeles. Cum să-l înțeleagă pe băiețelul care, duminică de duminică, dar și în fiece sărbătoare, când îl învoiau special chiar profesorii de la școală, venea la slujba liturghiei, ca un om bătrân? „Colivarule!”, îi strigau când îl vedeau că trece pe uliță spre biserică. „Te duci acolo să cerșești!”. Dar lui nu i-a păsat. Așa cum trece acum prin curtea bisericii, cu pași mari și ușori, de parcă ar călca pe nori, tot așa a trecut și prin lume. Fără să-i pese de gura ei, pe care – tot lumea spune – „o astupă doar pământul”.
„Eram mic și timid, singurul copil care venea la biserică regulat. Unii spuneau că sunt prea mic pentru asta, alții mă lăudau. Eu însă simțeam o ușurare, o ocrotire când veneam la slujbe. De când am venit, urechea mi-a fost tot timpul la strană. Cântările mă răscoleau”. Așa, vrăjit de rugăciuni, a ajuns să le învețe pe de rost. Dascălul Ștefan știe pe dinafară toată liturghia, Paraclisul Maicii Domnului și slujba Parastasului. Din dragoste. Nici ai lui nu l-au înțeles cu iubirea asta a lui de Hristos și biserică. Ei nu veneau la liturghie. Nu veneau atunci, nu vin nici acum. „Aveam o viață grea, am fost șapte frați acasă, tata lucra, era plecat, iar noi cu mama, grijeam animalele din bătătură. Am avut mai puțină copilărie și mai multă muncă. Vacanțele erau cu muncă. Atunci când se terminau, mergeam la școală și la biserică. Dar să știți că a fost frumos, chiar dacă a fost greu. Ne-am iubit în familie și ne-am ajutat mereu”.
Lacrimile Preasfintei

Împlinise, în primăvară, 17 ani. Era deja un flăcău în puterea vârstei, dar căruia nu-i ardea de distracții, ca celor de seama lui. În baruri și discoteci nu a călcat niciodată, băutură nu a pus în gură nici pic. „Doar vinul pus de mama în friptură, să se pătrundă bine, atâta știu”. Deși astăzi este căsătorit și are și un băiețel, în anii adolescenței viața lui semăna mai degrabă cu a unui călugăr. Atunci ca și acum, a trecut prin viață de-abia atingând-o, cum treci un vad cu apă puțin adâncă. De gândit s-a gândit să dea la seminar, să fie preot, dar ceva în adâncul inimii l-a oprit. Nu știe exact ce anume. Poate că Domnul l-a vrut aici, la strană, în fața altarului. Nu preot, ci ajutor de preot, stăpân pe pricesne și rugăciuni. Și tot Domnul avea să îi răsplătească smerenia și răbdarea, învrednicindu-l să vadă, primul din sat, cea mai mare minune din câte se întâmplaseră în ultima jumătate de veac. În sat tocmai fusese instalat un preot nou, părintele Edmond Nicolae Popa. După liturghie, Ștefan a rămas la biserică, împreună cu tușa Silvia de la lumânări, să deretice. Înainte să plece spre casă, s-a dus la icoana Preacuratei, să se închine. „Atunci am observat că pe chipul Maicii Domnului curg șiroaie de lacrimi. Eu am crezut că este apă, că poate se crăpase vaza de flori de deasupra icoanei, așa că am luat vaza și am șters chipul Preasfintei, apoi am mai dereticat puțin prin biserică. Când m-am uitat din nou la fața Preacuratei, am văzut că era, din nou, numai șiroaie de lacrimi! A doua oară când le-am șters, mi-am dat seama că nu este apă – lacrimile erau ca uleiul și răspândeau o mireasmă foarte frumoasă, ca cea de mir. Am chemat-o și pe tușa Silvia și am șters a treia oară icoana, dar, minune, în doar jumătate de ceas era din nou, toată, șiroaie de lacrimi! Atunci am alergat la părintele Nicolae, care ne-a sfătuit să nu spunem nimănui, ca să vedem ce lucrare va avea Maica Domnului. Peste doar câteva zile, icoana a plâns din nou, iar șiroaiele curgeau atât de tare, încât ajungeau până jos, aproape că se prelingeau peste marginea ei. Am fost așa de șocați, că ne-a fost frică să nu vină cineva să ne fure icoana, așa că am stat de veghe câteva nopți, împreună cu un alt credincios, nea Dumitru. Mi-aduc aminte că într-una din ele, după ce făcusem Acastistul Maicii Domnului, dinspre icoană, parcă din interiorul ei, s-a auzit o trosnitură, de parcă ar fi crăpat un vreasc. Când ne-am uitat la Preacurata era, din nou, numai șiroaie de lacrimi”. Minunile acestea l-au marcat. Avea doar 17 ani, își așternuse peste inimă multe rugăciuni, sufletul îi tânjea mereu după cer, iar acum cerul însuși parcă venise pe pământ. Plânsul Maicii Domnului nu a fost însă singura minune din viața sa. Următoarea l-a răscolit și mai tare, a fost un semn de sus, care l-a așezat, pentru totdeauna, în brațele lui Dumnezeu.
Întâlnirea cu Dumnezeu Tatăl

Făceau Paraclisul Maicii Domnului. După minunea cutremurătoare a plânsului Preasfintei, minune care se tot repeta, părintele Nicolae s-a gândit că la Letca e nevoie de o jertfă duhovnicească, de rugăciuni aprinse și continue, altfel decât la o obișnuită parohie de mir, care își așteaptă credincioșii miercurea, vinerea, în duminici și sărbători. Așa că la miez de noapte, se strângeau în biserică să se roage. Era iarnă, și Ștefan nu se dezlipea de sfântul lăcaș nicio clipă. Noaptea nu mai pleca acasă, ci dormea într-o cămăruță a centralei bisericii, să grijească de foc mereu, ca în sfântul lăcaș să fie tot timpul cald. Așa a făcut și atunci. Târziu, după miezul nopții și săvârșirea Paraclisului Maicii Domnului, s-a întins și a adormit puțin, cu un somn iepuresc, în care un ochi îi era la foc, altul la ceasurile centralei pe care le verifica mereu. În vis se făcea că e dimineață și că pleacă de la biserică la un magazin pentru a-și lua de-ale gurii. Drumul acesta îl făcea, nesmintit, de ani de zile, trecând pe lângă o pârloagă, un triunghi verde aflat între grădini, un loc al nimănui, care avea în centru trei copaci. «Când m-am apropiat, am văzut trei bărbați în vârstă – purtau barbă, erau cărunți și îmbrăcați în straie vechi, ca cele din icoane, și căutau ceva. I-am întrebat ce caută și dacă pot să îi ajut. Nu mi-au răspuns nimic, au continuat să caute, așa că le-am spus: «Doamne ajută!» și am dat să ies înapoi în drum. Atunci, pe uliță, mi-a apărut un alt bătrân. Era îmbrăcat în veștminte albe, în jurul dânsului era lumină, o lumină atât de puternică, încât nu m-am putut apropia. Avea un chip blajin. «Pot să ajut, să vă fiu și eu de folos cu ceva?», l-am întrebat. «Ei caută o sfântă icoană, dar lasă-i să caute, că nu o va putea găsi decât un om cu un gând bun». «Și nu-mi dați și mie binecuvântare să o caut și eu?». Atunci bătrânul m-a binecuvântat, iar după binecuvântare, în fața mea, pe pământ, a apărut, ca prin minune, o icoană. Era chiar la rădăcina celor trei copaci. M-am repezit și am luat-o repede, bucuros, și i-am adus-o bătrânului îmbrăcat în lumină. El m-a binecuvântat din nou, apoi m-a sărutat pe frunte. În clipa aceea, s-a schimbat ceva în inima mea și am simțit o căldură în tot trupul. Parcă-L știam pe bătrân, așa că L-am întrebat de unde-L cunosc. «Să te uiți la intrare în Sfânta Biserică, acolo sunt Eu, Dumnezeu Tatăl». Cuvintele m-au zguduit atât de tare încât m-am trezit. M-am așezat pe marginea patului. Era ora 3 dimineața, dar nu am putut să mai adorm până la ziuă. Deși de-abia ațipisem puțin, mă simțeam odihnit, de parcă dormisem toată noaptea. Sărutarea și binecuvântarea Bătrânului mișcaseră ceva în inima mea. În bine”.
Ninsese în dimineața aceea. Un pospai de zăpadă se așternuse prin grădini, lăsând drumul negru și jilav. Ștefan s-a trezit dis de dimineață, așa cum făcea de ani de zile. A mers direct în biserică, s-a închinat, a băut puțină agheasmă. Întâlnirea de peste noapte îl zguduise. Era numai cu mintea la ea. „M-am gândit că ori este un semn de la Dumnezeu, ori este un simplu vis de noapte sau, cine știe, o amăgire a celui rău”. S-a gândit să pună visul la încercare, să caute icoana în realitate, așa cum o căutase și în vis. Locul era la doi pași de biserică, în drumurile lui zilnice, trecea mereu pe lângă el. „Am intrat pe portiță și m-am apropiat de cei trei copăcei. Ninsese, se așternuse un strat subțire de zăpadă. Am recunoscut totul. Era ca în vis. M-am apropiat, și jos, la rădăcina lor, era chiar Sfânta Icoană din vis! Zăpada căzuse peste tot, dar nu și pe ea. Nici fulg de zăpadă nu era pe ea! Icoana, foarte veche, era udă de la pământul jilav. M-am cutremurat! Aflarea aceasta a icoanei m-a însfiat. Mă gândeam că ceva din vis începe să vină în realitate. Am ridicat-o, am dat un pic cu mâneca peste ea, prea puțin se întrezărea din pictură. Era neagră de la umezeala pământului. De bucurie, am alergat până la biserică să îi spun părintelui. Nici nu am mai ocolit ca să intru pe poartă. De nerăbdare, am sărit gardul. Părintele Nicolae mi-a spus să o iau ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. A descifrat inscripția de pe icoană și mi-a spus că ar fi vorba de Învierea Domnului. Apoi am făcut Paraclisul Maicii Domnului, iar icoana am așezat-o la o fereastră din sfântul altar. Despre întâmplare nu am spus nimănui”.
Locul sfânt

Drumul galben, de lut, șerpuiește printre casele cu un singur etaj, pe care de abia le ghicești în spatele corcodușilor, cireșilor, piersicilor și oțetarilor care străjuiesc, dimpreună cu gardurile, curțile lungi și întinse. În sat e o liniște și o pace în care mă scufund cu totul. Din când în când, câte un copil trece grăbit și-mi dă binețe. La Letca Nouă, toată lumea salută pe toată lumea. Merg să văd cu ochii mei locul din visul lui Ștefan unde a găsit icoana. „Îi loc sfânt!”, îmi spune nea Ion, bărbatul care îmi iese în cale pe uliță. După ani de zile în care a fost al nimănui, locul a intrat în proprietatea lui, dar se gândește că ar trebui să-i dea bisericii partea din mijloc, acolo unde a apărut icoana, ca să fie ridicată o troiță. „Eu am stat ani de zile în Țara Sfântă, am lucrat acolo și am umblat pe la toate locurile sfinte ale creștinătății. Ei, la fel e și locul ăsta. Păi, dacă s-a arătat icoana? Așa, dîn pământ! Oamenii când trec prin fața lui își fac cruce”.
Aflarea icoanei a zguduit tot satul. Cum să ajungă acolo? Pur și simplu, apăruse din pământ. În acea grădină a nimănui nu fusese niciodată niciun sfânt lăcaș, ba, și mai mult, nu existase vreodată o casă. Icoana nu-și arătase însă toată puterea ei dumnezeiască. Avea să-l lege pe Ștefan de una dintre cele mai uluitoare minuni din câte mi-a fost dat vreodată să întâlnesc în viața mea de jurnalist.
Icoana călătoare

Ziua care tocmai trecuse îl răscolise cu totul. „Gândul îmi era doar la icoană și la Bătrân. Ceva se schimbase înlăuntrul meu”, îmi spune Ștefan, privind în pământ. Icoana îi pecetluise slujirea pe care o făcea de șapte ani încheiați. Locul nevoinței lui, biserica satului, adăpostea acum un odor descoperit chiar de el. Cu gândurile acestea în minte a adormit. Dimineață, când se crăpa de ziuă, s-a grăbit să deschidă biserica pentru a-și revedea icoana. Părintele Nicolae o așezase în altar, pe pervazul ferestrei. Ștefan a deschis ușor ușa diaconească, s-a închinat spre Sfânta Masă și a înlemnit… În fața lui se căsca fereastra goală. Icoana minunată dispăruse. La început a crezut că părintele o mutase. L-a sunat, dar părintele Nicolae, la fel de mirat ca și el, i-a spus că nu mai fusese la biserică. Odorul de preț se mistuise așa cum venise… „Tulburat, am mers la locul în care o găsisem în dimineața trecută. De când am pășit pe el, am văzut-o. Era lângă copaci, exact în aceeași poziție în care o găsisem! Plecase singură din biserică… Nici nu am mai avut curajul de a mă apropia. Se întâmplase deja o mare minune în dimineața trecută, acum nu mai aveam curajul de a lua icoana în mâini. L-am sunat pe părintele Nicolae, el mi-a spus să nu mă mișc din loc, că vine repede. Între timp, s-au strâns vecinii, lumea din sat, până când a venit părintele, cred că eram deja cam 20-30 de credincioși. Am săvârșit împreună Acatistul Învierii, iar apoi părintele a luat icoana și, în procesiune, am adus-o la biserică și am așezat-o la închinare în fața iconostasului. De atunci, icoana nu a mai plecat niciodată”.
Orice pelerin care vine azi la biserica din Letca Nouă se poate închina acestui odor de preț. Icoana se află chiar la intrare, în partea dreaptă. După ce i-am aflat istoria, m-am apropiat de ea cu un fior. Pe icoană se vede limpede Hristos coborând la iad – reprezentarea Învierii, în tradiția ortodoxă. În dreapta și stânga Mântuitorului de abia se ghicesc Adam și Eva, șterși de vreme. Icoana e foarte veche, aș zice că poate chiar din secolul al XVIII-lea. De unde a venit? Cui i-a aparținut, până când s-a arătat, miraculos, pe un loc al nimănui, într-un sat pierdut în lunca Milcovățului? Răspunsul este la Dumnezeu.
Înainte să ne despărțim, l-am întrebat pe Ștefan dacă ar putea să facă și altceva în viață. Să își ia, de pildă, o slujbă mai bine plătită. Mi-a spus că au vorbit și în familie despre asta, dar că nu se vede în altă parte. Asta va face până la moarte. Îi va cânta imnuri lui Dumnezeu, la strana din Letca Nouă, străjuit de minuni.
În loc de epilog

În 2012, Ștefan a trecut printr-o cumpănă. Una dintre multele prin care cerul l-a încercat. S-a întâmplat în seara zilei de 30 august. „Pe murgite, chiar de ziua Sfântului Alexandru, de ziua soției”. Era într-o mașină, condusă de cumnatul său, împreună cu trei nepoți. La ieșirea din sat, o căruță le-a tăiat calea. Încercând să o evite, șoferul a tras de volan, iar mașina s-a răsturnat și s-a rostogolit de mai multe ori. „Am strigat atunci – «Maica Domnului, scapă-ne!». Când am rostit cuvintele, am auzit ca un vuiet și, prin parbrizul mașinii, am văzut o lumină care a intrat înăuntru și s-a mărit, până când ne-a învăluit pe toți. Și tot timpul când ne-am rostogolit, am simțit pe față ceva cald și catifelat, ca și cum o palmă delicată mă ocrotea. Când ne-am dat jos din mașina făcută praf, de nici nu a mai putut fi reparată, am văzut că niciunul dintre noi nu avea nici măcar o zgârietură. Am înțeles atunci că acea căldură fusese Acoperământul Maicii Domnului”.