L-am cunoscut la primul festival de blues al anului, în luna iunie, la Tușnad. Nu puteam să îl ratez, pentru că Attila este chiar festivalul. El și-a impus ideea în care nu credeau nici cei mai apropiați prieteni, el i-a convins pe artiști să vină în mica localitate din Harghita, el a transformat terenul de fotbal abandonat într-un punct de întâlnire pentru iubitorii de blues din întreaga țară. De la școala de nevăzători la susținător al trupei Nightlosers, fondator al unei organizații ecologice și al unor festivaluri muzicale, Attila Pilbath a străbătut un drum lung, precum un scenariu de film.
Baraca din Tușnad
– Attila, de ce ai ales Tușnadul ca bază pentru festivalul de blues și pentru organizația ecologică? Este vorba de un patriotism local?
– Eu m-am născut în Sfântu Gheorghe, în județul Covasna, am început să cresc în Brașov, am făcut liceul de nevăzători în București. Aveam mari probleme cu ochii, și acum mai am, dar, după 18 operații la fiecare din ei, mă descurc. Asta, pentru că în copilărie, părinții mei au aflat de un doctor foarte bun, la Câmpina, m-au trimis acolo și operația mea, spre deosebire de a multor altora, a reușit. La București, am devenit maseor, lucram, îmi mergea bine, dar pe ascuns stăteam cu cartea în față, la doi centimetri, și învățam pentru facultate. Chiar și mama îmi spunea să nu-mi mai bat capul, că am o viață bună, dar eu am dat și am intrat la facultate, la Geografie. Mereu am fost un om de teren, de munte. Așa am și ajuns la Tușnad. Pornisem cu gașca mea de rockeri, cu corturile, pentru o excursie la Malnos Băi, însă când am ajuns, n-am găsit nimic. Un bătrân ne-a spus că nu mai e stațiunea de ani buni, să mergem în Harghita, la Tușnad. Am luat primul tren și ne-am simțit tare bine la Tușnad. Întâmplarea a făcut ca mai apoi să asist la disputa tatălui meu, care este constructor, cu un client. Ăsta îi datora niște bani, nu-i avea, și i-a zis lui tata că în schimb îi dă o căsuță la Tușnad. Tata s-a supărat, ce-i trebuie lui așa ceva, dar eu am intervenit și am spus „Îmi trebuie mie!”. Nu știu ce aveam în minte. Am mers cu un prieten: era o vilă frumoasă, eram tare mândru, când am băgat cheile în ușă, a sărit o bătrână „Hoții, hoții!” Greșisem casa! De fapt, casa oferită tatălui meu era o baracă, vai de ea. Pe locul acela am construit o pensiune și în spatele ei am refăcut baraca. Nu renunț în veci la ea, acum funcționează ca atelier al tatălui meu.
„Dumnezeu crede în mine”
– Ești unul dintre oamenii care și-au păstrat vie pasiunea din adolescență: muzica.
– Știi cum mi-am cerut soția în căsătorie? Eram în public, la concertul B.B. King de la Paris, și el a zis la microfon „E aici, în sală, unul Attila, și vrea ca Raluca să fie soția lui”. Marele B.B. King! Cât am tras, prin ce relații am ajuns la managerul lui și l-am convins să facă asta! Și ea, chiar dacă eram de 10 ani împreună, mi-a zis „Nu știu, Atti, să mă mai gândesc”. Soția mea e singurul om care m-a susținut, a crezut în mine, cu festivalul de blues, restul toți glumeau, festival în Tușnad, n-o să iasă, o să te arzi rău de tot. Pasiunea mea cu muzica a început cumva, la… biserică. Pentru că eram obligat de părinți să merg acolo, să învăț pasaje întregi, să recit, am căpătat o reticență, nu cred în Dumnezeu, să nu aud, dar am sentimentul că El crede în mine. Festivalul e un exemplu! Să adun toți oamenii ăștia laolaltă, americani, sârbi, să văd bucuria spectatorilor… La biserică am întâlnit un puști mai mare ca mine, eu aveam 12 ani, care mi-a zis „Hai să-ți arăt ce e cu rockul”, și mi-a pus, la un ditamai casetofonul rusesc, Pink Floyd. Ioi, ioi, ioi, ce muzică! Locuiam pe stradă cu cel mai mare pirat de casete audio, de la el am învățat multă muzică. Mama îmi mai dădea un ban să am la internat, la București, de mâncare, eu mergeam la el și îmi făceam plinul cu muzică. Apoi, primul meu business a fost să vând astfel de casete la „Lăptăria lui Enache”. Îi luam de la gară cu Dacia mea papuc, pe cei din Nightlosers, când veneau de la Cluj, sau pe cei din Quo Vadis, de la Timișoara, îi cazam, mă ocupam de ei când aveau concerte la București. La nunta mea, au cântat Nightlosers și n-am lăsat pe nimeni să se apropie de casetofon, numai eu am pus muzică.
„Primul custode al unei rezervații protejate din România”
– Ce te-a atras spre ecologie, cum ai fondat organizația „GeoEcologice Accent”?
– Totul a pornit de la refuzul ambasadei Statelor Unite de a-mi da viză pentru o excursie. M-am supărat, am plecat în Kenya, și acolo mi s-au deschis ochii. Am înțeles ce înseamnă lupta pentru natură, ce-i o rezervație naturală, care-i importanța sa. Întors acasă, am renunțat la slujba de asistent universitar la Facultatea de Geografie și am pus bazele organizației. Inițial, n-a vrut nimeni să facă parte din echipă, așa că am scris primul proiect european împreună cu fratele meu și cu un foarte bun prieten. Am preluat calculatoarele aruncate de o bancă și am pornit la treabă. Am obținut fondurile necesare și așa s-a înființat în Tușnad primul centru de informare turistică din România, în anul 2000. Am continuat să promovăm ecoturismul în zonă, deplasările cu biciclete, căruțe, mijloace nepoluante, excursii pe jos, la Lacul Sfânta Ana. Nu-mi dădea pace ideea pornită în Africa, de a deveni custodele unei arii naturale. La noi, nu se știa ce-i aia, eram refuzat constant, până ce, după câțiva ani, am fost căutat de la minister „domne, dar ce idee bună!” Am devenit primul custode al unei rezervații protejate din România, Stânca Șoimilor. Apoi, al întregului bazin al Ciucului de Jos, vreo 3000 de hectare declarate „Sit Natura 2000”. Orice întreprinzător sau instituție care voia să facă ceva acolo trebuia să primească autorizație de la mine. Iar eu nu dădeam, dacă se crea un prejudiciu naturii, de aia au fost și multe resentimente, pentru că le-am stricat multor primari și afaceriști planurile. Asta, până când Liviu Dragnea a dat peste unul ca mine și, pentru a-și rezolva afacerile, a înființat „Agenția Națională a Ariilor Protejate”, iar acum își dau avize ei între ei.
– Ce direcții urmărește acum organizația?
– Ne axăm pe educația juniorilor. Îi ducem în păduri, facem excursii, pe unii îi și învățăm limba română, pentru că știu doar maghiara. Îi învățăm să se descurce în natură și să o respecte. Dacă unul singur din zece va face asta, consider că misiunea este îndeplinită. O mare satisfacție apare atunci când un părinte vine și mă ia la rost, îmbufnat. „Ce ai făcut cu copilul meu?”. „Dar ce s-a întâmplat?”. „Păi, nu mă mai lasă să arunc gunoaie pe jos, mă pune să le colectez separat”. Primul copil din acest program avea, acum 20 de ani, opt ani. Acum este managerul unui proiect european, iar eu lucrez ca asistent al lui.
– Care este legătura între cele două proiecte de suflet ale tale, festivalul și organizația ecologică?
– Cred că fiul nostru, în vârstă de cinci ani. Ne e dor de București, de ritmul, de activitățile culturale de acolo, dar am decis să locuim aici, pentru el. Să poată zburda și alerga cu bicicleta, să respire aer curat, să crească într-un mediu curat, sănătos. Visul meu este ca acest festival să devină tradiție, iar peste ani, când fiul meu se va întoarce de la studii, să-l preia de la mine și să-l ducă mai departe. Să fie mândru de ce am făcut. Dragostea de natură tot spre copii se îndreaptă, să le lăsăm un loc mai curat, mai prietenos.
(La sfârșitul lunii august, Attila organizează prima ediție „Tușnad Rock Fest”.)
Foto: ADRIAN MOCIULSCHI (1)
