„Fetele de aur” ale României: SIMONA RADIȘ – ANCUȚA BODNAR

– Le-ați văzut de zeci de ori la televizor. Sunt cele două sportive care vara aceasta, la Olimpiada din Tokyo, au adus României singurul titlu suprem: medalie de aur la canotaj dublu vâsle. Nici să fi ales, nu pu­team găsi două chipuri mai frumoase, mai potrivite, să ne reprezinte în galeria de elită a olimpismului! Sunt chipurile tinerei generații din România, o generație care știe ce vrea și care nu se teme de muncă pentru a-și împlini visele. Suntem bucuroși să vă prezentăm pe cele do­uă campioane olimpice de la Tokyo, Simona Radiș și Ancuța Bod­nar, care au răspuns întrebărilor noastre cu drag –

SIMONA RADIȘ: „Când am ales canotajul, am plecat la drum ca o luptătoare”

– Simona, mulțumiri și felicitări pentru me­dalia de aur de la Jocurile Olimpice, care i-a bucu­­rat enorm pe români. N-a fost doar un triumf sportiv, ci și o mare bucurie națională. Oare au­rul pe care l-ai câștigat îți împli­nește un vis din copilărie?

– Ca să fiu sinceră, când eram mică, la școală, nu aveam nicio tra­gere pentru sport. Făceam destul sport prin sat! Fiind fată de țară, alergam o grămadă prin curtea ca­sei, pe uliță, prin grădină, nu-mi lip­sea mie activitatea fizică. Să-mi fi spus cineva că o să urmez dru­mul acesta al sportului de perfor­man­ță, i-aș fi spus că visează. Mie îmi plăcea cartea, îmi plăcea foarte mult matematica, mai mult ca si­gur aș fi ales un profil de ma­te­matică-infor­matică… Când colo, viața, destinul m-au dus într-o cu totul și cu totul altă direcție.

– Te mai gândești, uneori, la copilărie? Spor­tul de performanță, așa de greu, te mai lasă une­ori să visezi?

– Eu n-am nevoie să-mi chem amintirile. Le port tot timpul cu mine. Îmi dau putere și mă în­tăresc. De pildă, acum, că e vară, îmi amintesc de se­rile minunate, când ne adunam în stradă, un­deva la zece copii, ba, uneori, veneau și părinții și ne jucam cu toții împreună, „v-ați ascunse­lea”. Eu mă ascundeam mereu în lucerna ve­ci­nu­lui. Avea o lucernă așa de frumoasă, că mă pi­team acolo și uneori uitam să mai ies. Stăteam mult și bine. Nu mă găsea nimeni: ieșeam singu­ră, câș­ti­gătoare, când se termina jocul. Era foar­te fru­mos!

– Cum erau satele Botoșanilor, în anii copi­lă­riei?

– Avrămeniul e un sat modest, dar frumos, în­grijit, cu oameni harnici și prietenoși. E într-o zo­nă de deal și avem de toate: avem pădure, avem și un iaz. Ce mă mai bălăceam vara în iaz! Acum, dacă m-ar pune cineva, nu aș mai face asta, dar atunci era distracție maximă. Pe timpul iernii, tot așa, veneau și părinții cu noi, și ne dădeam cu sania, și ce ne mai bulgăream! Am rămas cu imaginea asta, că în anii aceia eram cu toții copii, și noi, și părinții! Au fost ani așa de fru­moși, că mă emo­ționez și acum, când vă povestesc despre ei… Și nu erau numai jocuri, era și muncă! Dimineața, părinții ne petreceau până la școală, apoi plecau pe câmp, la sapă și, de multe ori, se mai în­torceau doar seara. Venind de la școală, eu cu sora mea trebuia să avem grijă de casă și de gospodărie. Trebuia să ne descurcăm: dădeam mâncare și apă la animale, adesea făceam mâncare și îi așteptam pe ai noștri, seara, cu masa pusă. Nu vă gândiți la cine știe ce mâncăruri, că eram niște copii, dar gestul era impor­tant. Îi așteptam pe părinți zâmbitoare și fericite că am reușit să fim de folos.

– Familia unită în care ai crescut, felul curat și har­nic de-a fi al celor prin­tre care ai trăit te-au ajutat să răzbești în viață?

– Eu cred că fiecare om pe care l-am cunoscut mi-a dat o lecție și un exemplu, sau m-a făcut să văd lu­cru­rile într-un anume fel. La țară, s-a con­servat mult mai bine noțiunea de respect față de cei din jur. La noi, la Avrămeni, copiii încă le vor­besc părinților cu „dumneavoastră”, cu „ma­tale”, iar lucrul ăsta contează foarte mult, pentru că oriunde te duce drumul vieții, e important să respecți pe cei din jur, da­că vrei să fii respectat. E important să-ți știi locul tău, și cred că eu am învățat asta la mine, la țară, și mi-a prins tare bine, chiar și în sport. Dar mai e un lucru care m-a mo­delat în perioada cât am stat la Avrămeni: mer­geam destul de des la Că­minul Cultural din sat. Era acolo o doamnă cu care fă­ceam o mulțime de activi­tăți, de la lucru manual, îm­pletit, cu­sut de ii, în­vățam cântece, dan­suri populare și moder­ne. Toate lucrurile astea mi-au deschis ochii spre lu­me.

– Și într-o zi a apărut canotajul… Cum s-a întâmplat?

– Țin minte că eram la ora de matematică, în anul 2013, când a venit la noi la școală, în Avră­meni, antrenorul George Bulie. El ne-a povestit despre canotaj, că noi nu știam ce e canotajul, au­zisem despre doamna Elisabeta Lipă și cam atât. Ce mi-a spus dânsul, ce nu mi-a spus, cert e că m-a convins. A reușit să îmi stâr­neas­că cu­rio­­­zitatea. Acasă, ai mei nu au prea fost de acord. Nu eram genul de fată care să se dea în vânt după sport. M-au sfătuit să nu merg, dar ceva din ini­ma mea îmi spunea că trebuie să ac­cept. Și m-am dus. Mi-a plăcut foarte mult de la bun început. Am și avut o evoluție foarte rapidă, am început să le depășesc pe fetele care erau mai vechi decât mine. Apoi au venit campionatele, am început să câștig și, treptat, am ajuns unde sunt azi, cu medalia olimpică de aur la gât…

– Au fost momente, de-a lungul lungilor și trudnicelor cantonamente, în care să fi vrut să fugi înapoi acasă, și să renunți la tot?

– Au fost o grămadă de momente din astea, dar nu din cauza dorului de casă, ci din cauza zilelor în care simțeam că nu mai pot. Au existat mo­mente din astea, chiar în anul acesta olimpic. Au fost zile în care ne chinuiam atât de mult în timpul antrenamentelor! Nu reușeam să facem barca să alunece, să facem ca legătura aceea din­tre noi două să funcționeze. Stăteam cu Ancuța și ne gân­deam că, poate, totuși, nu suntem po­trivite să mai lucrăm împreună. Dar am reușit să trecem peste acele momente și am ieșit mai pu­ternice.

– Cum e munca în echipă? Cum te simți în barcă alături de Ancuța?

– Primul dublu cu Ancuța l-am încercat la juniori, în 2017, apoi ne-am despărțit. Revenirea noastră la dublu a fost extraordinară. Lucrurile au mers bine, încă de la primul antrenament. În 2019, a venit antrenorul italian de la băieți și la noi, la fete. El ne-a dus în cantonament în Italia, și acolo a făcut selecția în bărci. Noi două am ieșit mult mai în față decât restul fetelor. Atunci el a decis că în următoarele competiții noi vom concura la dublu vâsle. Nu a așteptat să vadă dacă o să ne mear­gă barca, dacă o să ne potrivim. A avut din start intuiția că vom avea rezultate. Am urcat în barca de dublu cu Ancuța, și am scos un timp ex­traordinar. „V-am spus că fetele astea vor face treabă!?”. Și, într-adevăr, am mers foarte bine îm­preună. Îmi place munca în echipă. E frumoasă, pentru că nu ești niciodată singur. Tot greul se îm­parte la doi, iar la noi e greu, credeți-mă!

– Când ai simțit, Simona, că pentru tine de­vine destin canotajul?

– Chiar de la început. Când am ales să fac ca­notaj, am plecat ca o luptătoare pe acest drum. Eu, când îmi propun niște lucruri, mă țin de ele. A fost ceva de genul: „Am rămas, păi fac canotaj, nu mă joc!”. Nu a fost pe încercatelea. Am luptat cu mine ca să ră­mân pe acest drum. Îmi place mult com­petiția, îmi place foarte mult viața sportivă.

– A fost un moment în care ai regretat că te-ai ținut de sport? Nu te-ai gândit că puteai să fi reușit în alt domeniu, dacă ai fi ales IT-ul?

– Nu, și îți spun și de ce. Datorită sportului, am cunoscut foarte mulți oameni de care m-am atașat enorm. Nici nu pot să îmi imaginez cum ar fi fost să nu îi fi întâlnit. Sportul mi-a deschis un ori­zont fantastic! În plus, dacă am luat-o pe dru­mul ăsta, nu înseamnă că nu pot să fac și altceva după ce mă las. De ce n-aș putea să mă apuc de Mate-Info mai încolo? Cine mă oprește? După sport, va începe o altă viață, pe care mă voi bucura să o descopăr la momentul respectiv.

– Acoperă bucuria victoriei toată suferința de la antrenamente?

– Da! Și pe lângă faptul că o acoperă, îți dă și un surplus de putere, de adrenalină, de încredere, ca să o poți lua din nou de la capăt, ca să poți tre­ce, din nou, prin acele momente grele. O victorie șterge trecutul și te și încarcă pentru ce va urma.

– Stai 11 luni pe an în cantonament: e timp și pentru suflet în viața de sportiv de mare per­for­manță?

– Trebuie să existe echilibrul ăsta, nu? (zâm­bește). Când ieși din barcă și ești încărcat și ner­vos, ai nevoie de cineva din afară, care să te as­culte. Contează enorm să ai pe cineva care să te as­culte și să te înțeleagă!

ANCUȚA BODNAR: „După fiecare cursă, îi mulțumesc lui Dumnezeu că a fost cu mine”

– Victoriile sportive ascund, totdeauna, în ele, povești. Mai ales începutul lor este ispititor. Așa a fost și la tine?

– Să știi că mie chiar îmi plăceau orele de sport de la școală, îmi plăcea să am diverse activități cu copiii și cu domnul profesor de educație fizică. La noi nu se chiulea de la ora de sport, toată clasa eram prezentă pe teren, în sala de sport sau pe tra­seele de munte. Totuși, sincer, nici eu nu mă gân­deam că o să ajung o mare sportivă. Îmi do­ream să mă fac actriță sau avocat, nicidecum sportivă.

– Te tragi din Vatra Moldoviței, o zonă bine­cu­vântată a României. Cum era copilăria la țară, în Bucovina, la începutul anilor 2000?

– Am avut o copilărie ca-n povești! Am crescut ca un copil de țară, printre animale, pe câmp, la strânsul fânului, la cules de barabule, cum se spu­ne la noi. Mereu îmi găseam ceva de făcut, n-aveam pic de stare. Stăteam cu copiii pe ulițele satului, ne jucam până seara, ne for­țau părinții să intrăm în casă, nu ca azi, când cei mici stau nu­­mai la calcu­lator! Noi aveam alte jocuri, mai sim­ple, dar mai pline de viață și de emo­ție.

Cât despre sat, sincer vă spun, nu l-aș da pe ni­mic! Eu, după cursă, după finala de la Jocurile Olim­pice, pur și simplu, nu am reușit să mă liniștesc. Abia când am ajuns acasă, la Vatra Moldoviței, am simțit liniștea de care aveam nevoie. Abia aici, în aerul ăsta curat, alături de oamenii mei dragi, am reușit să mă liniștesc. Toți au fost alături de mine, nu au dormit nopțile ca să vadă toa­te cursele mele, nu doar finala. Mi-au trimis me­saje: „Să știi că nu dormim, suntem alături de tine, abia așteptăm să te vedem!”.

– Cum a ajuns o copilă din Vatra Moldoviței să facă un sport așa de greu precum canotajul?

– A fost o întâmplare incredibilă: eram într-o zi la școală și stăteam în parc, cu o colegă. O antrenoare de la Orșova, venită la o se­lecție în zonă, a pus un băiat care trecea pe drum să mă cheme. Nu mi-a spus absolut nimic, doar: „Hai să mergem la domn’ director!”. M-am speriat, pe atunci trebuia să fi făcut ceva foarte grav ca să ajungi la director. Îmi bătea inima, și acum văd cum mergeam pe trotuar cu gândul la ce-oi fi făcut. Ajun­gem la domnul director și acolo era antre­noa­rea a­ceea din Orșova. Începe să ne spună despre ce e vorba: că a venit în selecție pentru ca­­no­taj. M-a întrebat ce înăl­țime am, câte kilograme, și a spus că sunt foarte bună pen­tru canotaj, că are ochiul for­mat. A întrebat profesorii cum sunt eu ca elevă și ca om și apoi a urmat discuția cu pă­rinții. Mama și bunica nu au vrut să audă, au zis că e foar­te de­parte de casă, la ca­pătul țării. Dar tata a zis să merg să încerc, ca să nu vin du­pă a­ceea și să mă plâng, că de ce nu m-au lăsat. Și așa am început ca­nota­jul. Nu ști­am să înot, mi-era și fri­că de apă. Când e­ram mică, cum îmi ajungea apa la glez­­nă, înce­peam să plâng și fugeam în brațe la tata. Mi-a fost destul de greu să învăț să înot. Dar m-am am­­biționat și am fost prima fată ca­re a luat viza de înot.

– Mulți sportivi abandonează sportul de per­formanță din pricina dorului de casă, iar buco­vinenii au faima că sunt foarte sentimentali…

– Eu nu am plâns niciodată de dor de casă. Îmi doream să văd cealaltă parte a lumii, să văd și eu cum este în afară de Vatra Dornei, că Vatra o vă­zusem destul. Bineînțeles, au fost zile în care mi-era dor de ai mei, voiam să merg și eu acasă, dar mă împăcam cu gândul că o să câștig medalii și o să merg acasă cu ele, să-i fac pe toți din sat mân­dri și bucuroși. Într-adevăr, am avut colege care plân­geau după părinți, care efectiv s-au lăsat din cauza asta. Dar eu m-am integrat foarte bine la lot. Ve­neam acasă în vacanță și eram fericită, bucu­­roasă, o săptămână, două, apoi parcă îmi lip­sea colec­tivul.

– Cum e să lucrezi în echipă cu Simona?

– Ne completăm, dacă una face ceva cu un braț, compensează cealaltă, ne echilibrăm. Sun­tem amândouă foarte puternice, foarte ambițioase, știm ce vrem, ne potrivim.

– Ancuța, la ce te gândești după ce câștigi aurul, într-o cursă precum cea de la Tokyo?

– De obicei, după fiecare cursă pe care o termin, îi mulțu­mesc lui Dumnezeu că m-a ajutat și că a fost cu mine. Ăsta e primul lucru pe care îl fac. Eu, de mică, am fost legată de mânăstire. Bu­nicul meu a fost paznic la Mâ­năs­tirea Moldovița, foarte mulți ani. Mergeam la slujbe cu bunica și cu bunicul, mereu mi-au insuflat dra­­gostea pentru rugăciune, pen­tru mânăstire. Oamenii, aici, la noi, la Vatra Moldoviței, sunt cre­dincioși cu adevărat, chiar cred în Dumnezeu și în puterea lui.

– Au fost momente în care ai regretat că te-ai ți­nut de sport?

– Chiar nu! Mai spun unii că mi-am sacrificat copilăria pentru sport. Când faci ceva cu drag, nu sacrifici nimic. Când câștigi, nu mai simți nimic. Se șterge tot! Și sunt destule a­min­tiri du­reroase de la an­tre­namente…

– Aveți la lot un an­­trenor străin, ita­lianul An­tonio Co­la­monici. Cum v-a câș­tigat el în­cre­­de­rea?

– Eu acum nu mă văd fără Antonio. Avem cu toții mare încre­de­re în el. De când ne-a preluat, se văd rezultatele. După Olimpiadă, el a plecat în Ita­lia. Să ne fi vă­zut pe aeroport: el plângea, noi plân­­geam! Îi părea rău că se terminase totul. E mai ro­mân decât mulți dintre noi.

– E timp și pentru sentimente într-o viață de sportiv?

– Da, e timp și pentru sentimente, e timp pen­tru toate. Avem săptămâni cu doar un singur an­tre­na­ment, avem zile complet libere… Anul trecut, am avut trei zile libere și am fost pe la Curtea de Ar­­geș, pe Transfăgărășan, la Sibiu, la Alba Iulia. Îmi place să descopăr țara asta minunată, o iau trep­tat și nu mă las până nu o văd pe toată!

Foto: CRISTIAN NISTOR (1)