„Ce-ar fi dacă aș alege să nu mai trăiesc?”
– Mai întâi ai participat la Festivalul de film „Ceau Cinema” din Timişoara, iar acum, tocmai ce te-ai întors de la Cluj, unde ai obținut o distincție onorantă: „Mențiunea specială din cadrul Bursei Alex. Leo Șerban”, pentru rolul interpretat în filmul „Otto Barbarul”. Povestește-ne despre el, înainte de a fi difuzat în cinematografe.
– De fapt, această distincție mi-a fost oferită pentru rolurile din două filme! (râde) E vorba de „Mia îşi ratează răzbunarea”, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, şi de „Otto Barbarul”, în regia Ruxandrei Ghiţescu, care, la TIFF, a primit Premiul „Zilele Filmului Românesc pentru secţiunea Lungmetraj”. A fost o mare bucurie să primesc acest premiu. În „Otto Barbarul” interpretez un personaj secundar, dar extrem de „greu” și important: o adolescentă care suferă de depresie şi ajunge să se sinucidă. Povestea ei este spusă prin prisma amintirilor personajului central, Otto, un băiat de 17 ani, care e interpretat de Marc Titieni. Străduindu-mă să fac un personaj cât mai convingător, am încercat să dau o voce persoanelor care s-au confruntat cu această gravă problemă, depresia. Privind adânc în propriile mele angoase şi tenebre, mi-am pus întrebarea „Ce-ar fi dacă aş alege să nu mai trăiesc?”. Din nefericire, în societatea noastră există o stigmă pronunțată în ceea ce priveşte bolile psihice, şi foarte mulţi oameni amână prea mult să ceară ajutor. Văd multă depresie în jurul meu, dar cei afectaţi se jenează să admită asta, ca să nu fie considerați oameni slabi. Ceea ce e un nonsens! Din punct de vedere clinic, depresia afectează tocmai voinţa, deci cum poţi să-i spui unui om care-i bolnav de lipsa voinţei „De ce n-ai mai multă voinţă?”.
„Trei femei deștepte. Mare dramă!”
– Și la Cluj, și la Timișoara te-ai bucurat de libertatea de a sta iarăși față în față cu publicul spectator. La teatrul Odeon, unde ești angajată, s-au reluat, de asemenea, multe dintre spectacolele oprite, ba chiar s-au dat premiere. Veşti bune, după inchiziția impusă de pandemie…
– Da! Interacţiunea cu publicul chiar mi-a lipsit. Așa cum ne-a lipsit tuturor celor ce ne petrecem viața pe scenă. E adevărat însă că, în pandemie, eu m-am aflat într-o postură privilegiată, adică am avut avantajul de a primi un salariu şi de a putea să repet în continuare. Spre deosebire de colegii mei din spaţiul independent, transformați, peste noapte, în șomeri. Trebuie făcut neapărat ceva pentru ei. Nu pot rămâne ai nimănui. Și în Europa artiștilor le-a mers greu, dar statul i-a ajutat.
– În ce spectacole joci la Odeon?
– În mai multe, dar cel mai recent am scos premiera „Julieta fără Romeo”, o piesă în regia lui Bogdan Theodor Olteanu. Am colaborat foarte bine cu el la mai multe proiecte relevante pentru mine, atât pe partea de film, cât şi pe partea de teatru. Și aici interpretez tot o adolescentă care tocmai a început să înveţe să se distanțeze de părinţii ei şi să se definească pe sine în raport cu principiile legate de „aşa ar trebui să fii, aşa e o femeie, aşa e drumul normal”, moșteniri care se află în totală opoziţie cu parcursul la care visează ea. Pe scenă suntem trei femei. Joc alături de Elvira Deatcu şi Ruxandra Maniu, două actriţe excepţionale şi doi oameni minunaţi! Şi aşa cum zice Sonia, personajul Ruxandrei: „Suntem trei femei deştepte. Mare dramă!” E comic, pentru că textul e scris de doi bărbaţi. Și mai am un motiv mare de bucurie: la sfârşitul lui august voi merge la „Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu”, unde o să joc în „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”, un spectacol pe un text de Yann Verburgh, în regia lui Eugen Jebeleanu (care în septembrie 2020, la Gala UNITER, a câştigat premiul „Lucian Pintilie”, pentru „Cea mai bună regie”, exact pentru acest spectacol). În piesa aceasta vorbim despre condiţia actorului, despre ce înseamnă să fii cetăţean european, despre cum ne definim identitar şi despre reprezentarea feminină în teatru. De asemenea, în toamnă, la HBO, va fi premiera serialului „Ruxx”, în regia Iuliei Rugină şi a lui Octav Gheorghe, pe un scenariu de Vera Ion, un scenariu în care personajele principale sunt… femei! Sunt „bântuită” de feminism, dar nu doar pentru că e la modă! (râde)
Teatru în sufragerie
– „Raportul” tău profesional sună excelent. A meritat să te faci actriță. Te-ai născut cu bastonul de mareșal pus în raniță?
– Eu am simţit mereu o disponibilitate emoţională mare și am bănuit că s-ar putea ca actoria să fie forma cea mai la îndemână prin care să mi-o exprim. „Istoric” vorbind, când eram mică, tot timpul dădeam spectacole în sufragerie: mă înfăşuram în cearşafuri, cântam şi dansam. Deci în mine a existat nevoia asta de a mă exhiba. Iar părinţii noştri, ai mei şi ai surorii mele (am o soră minunată, cu cinci ani mai mică decât mine, care aspiră tot la o carieră în actorie şi a pornit deja cu dreptul, cu un lungmetraj), deşi nu au absolut nicio legătură profesională cu arta, ne-au insuflat deschiderea către cultură: ne-au încurajat să citim cât mai mult, să vedem filme, în fiecare week-end ne duceau la teatru… Ne-au încurajat, de fapt, să ne găsim calea, fără să ne forțeze într-o anume direcţie: eu, de exemplu, am făcut în copilărie pian, balet, dans de societate, tenis… orice îmi trezea interesul. Mama şi tata au fost mereu deschişi în legătură cu toate pasiunile şi curiozităţile noastre. Apoi am intrat în trupa de teatru a liceului „Nil-Theatergruppe” și am ajuns să joc pe scena „Teatrului German din Timişoara”, oraşul meu natal. Eram coordonați de actriţa Isolde Cobet. Treptat, m-am încorporat în această lume a artei scenei: vedeam spectacolele de la cele trei teatre din Timişoara (Teatrul Naţional, Teatrul Maghiar şi Teatrul German) şi de câte cinci-şase ori. Aşa mi-am dat seama că intuiţia mea iniţială a fost corectă. O scurtă perioadă am cochetat cu ideea de regie, dar m-am hotărât s-o las pe mai târziu.
Studentă la Londra
– Dar la prestigioasa „Academie Regală de Artă Dramatică” din Londra cum ai ajuns?
– În clasa a XII-a, în timp ce mă preocupam de bacalaureat, m-am înhămat şi la admiterea la RADA („Royal Academy of Dramatic Art”). Procesul a fost îndelungat şi stresant: zburam la Londra, mai dădeam un examen, mă întorceam în Timişoara, mai treceam o evaluare, iar zburam la Londra, şi tot aşa. Dar efortul a meritat pe deplin: cursul de la RADA a fost una dintre cele mai importante experienţe profesionale din viaţa mea. Acolo mi-am pus bazele a cam tot ce ştiu în actorie. Cei de la RADA aveau o abordare foarte pragmatică în privinţa meseriei: vedeau în ea un meșteșug în care utilizezi diverse instrumente pentru a obţine ce vrei. Ne prezentau mai multe şcoli de gândire şi direcţii de abordare, exploram diverse tehnici din mai multe metode… Acela a fost un an care m-a schimbat foarte mult, inclusiv ca om, pentru că la Londra am mers singură: venise momentul să învăţ lecţia autonomiei. Evident, am avut parte de multă susţinere: din partea părinţilor, care mi-au fost alături nu doar emoţional, ci m-au ajutat şi financiar (degeaba intrasem la şcoala asta extraordinară, dacă ei nu mi-ar fi dat banii cu care să mă întreţin), şi din partea iubitului meu de atunci, care m-a încurajat să-mi urmez calea şi cu care am păstrat relaţia chiar şi la distanţă. Desigur, au fost și momente de singurătate, dar ele sunt inevitabile… Am crescut mult în anul acela.
Doi pe un balansoar
– Puteai să rămâi în Londra, dar ai ales România. De ce?
– Inițial, am vrut să rămân la o şcoală de actorie din Londra: la admitere am fost 6.000 de candidaţi, care am concurat pe 18 locuri, iar eu, deși m-am clasat în primii 50, am picat la selecţia finală. Îndrumată şi de părinţi, am zis să revin în ţară şi să urmez UNATC-ul, măcar timp de un an, ca să nu-mi ies din mână și să continui să rafinez ce învăţasem în Londra. Planul a fost să mă întorc în Anglia în anul următor şi să dau din nou admitere acolo. Dar n-am mai plecat. Între timp, începuse să-mi zâmbească succesul în România. Fusesem solicitată de doi regizori de vârf – domnul Stere Gulea, pentru filmul „Moromeţii 2”, și Radu Afrim, pentru un spectacol la „Teatrul Apollo 111”. Au fost nişte întâlniri profesionale care m-au făcut să mă gândesc dacă mai avea sens să plec: în fond, voiam să-mi termin şcoala, ca să ajung să profesez. În consecinţă, am ales să merg cu UNATC-ul până la capăt.
– Două școli de teatru pe un balansoar… Sunt diferențe mari între Londra și București?
– Ca să fiu sinceră, UNATC-ul a fost pentru mine o experienţă traumatizantă şi toxică. Din păcate, se predă foarte mult după ureche, nu există o metodă structurată, practic e o loterie: totul ţine de profesorii la care nimereşti. În opinia mea, UNATC-ul funcţionează pe principiul „survival of the fittest” (n. red. – „supravieţuirea celui mai tare”), e un sistem care are mulţi studenţi, care pretinde că te deconstruieşte, pentru a te reconstrui mai puternic – o perspectivă cu care nu sunt pe deplin de acord. Sigur, au existat şi lucruri pozitive. Am avut parte de nişte colegi care m-au inspirat şi alături de care m-am bucurat să lucrez şi am avut parte de trei întâlniri esenţiale: cu domnul Florin Grigoraş, fără de care n-aş fi terminat UNATC-ul şi căruia îi voi fi mereu recunoscătoare din acest motiv, cu doamna Anca Ioniţă, care mi-a asigurat stimularea intelectuală de-a lungul facultăţii, şi aceea cu doamna Maria Zărnescu, care, de asemenea, m-a ajutat să-mi închei studiile. Totuşi, punând în balanţă experienţele profesionale de care m-am bucurat şi experienţa traumatizantă a UNATC-ului, azi pot să spun că nu regret întoarcerea în România, deși a fost o perioadă în care, comparând cele două sisteme educaţionale, simţeam frustrare: mi-aş fi dorit să mă fi aflat într-un loc care să mă dezvolte mai mult. Dar azi, privind în urmă la parcursul meu profesional, mi se pare că pot să fiu mulţumită, ba chiar sunt recunoscătoare pentru ce-am reuşit să realizez. Simt că în viața mea, lucrurile s-au întâmplat cu un sens. Nu ştiu dac-a fost hazard, nu ştiu dacă să cred în forța destinului, dar, până la urmă, lucrurile s-au întâmplat bine pentru mine şi de-asta, acum, e greu să mai existe loc pentru vreun regret.
Luptă grea: inegalitatea de gen
– Englezii au un proverb care spune că drumul nu poate să fie decât înspre înainte şi înspre în sus. Se potrivește cu visele tale de viitor?
– Sper ca peste 5-10 ani, dac-o să mai facem un interviu, să pot să spun că drumul meu a mers pe o direcţie bună. Sper ca până atunci să mă întâlnesc cu mulţi oameni care să mă inspire şi cu care să-mi facă plăcere să colaborez, sper să-mi păstrez seriozitatea, smerenia şi respectul faţă de muncă şi mai sper ca până atunci să înceapă a se scrie din ce în ce mai multe partituri relevante pentru femei.
– Răsună un soi de militantism feminist în ce spui. E înnăscut sau l-ai dobândit? „Femeia puternică” e la mare modă în lumea de azi.
– Cred că ambii părinţi mi-au fost model în sensul ăsta: amândoi sunt nişte oameni foarte deschişi la minte, care m-au încurajat să exist autonom şi să-mi găsesc vocea proprie. Apoi, trecând prin diverse experienţe, am ajuns treptat la nişte lecturi care mi-au dat un vocabular care să exprime lucrurile pe care le intuiam. Şi, recunosc, în prezent, inegalitatea de gen este una dintre luptele mele cele mai mari.
– Dar dincolo de luptă, cum arată viața ta?
– E o viaţă cu de toate. Şi e o viaţă pe care pisicuța mea, Sizo, mi-o face mult mai frumoasă. Citesc, mă duc la filme, petrec timp cu prietenele mele, care mă ajută și mă încurajează şi cu care pun la cale de la distracţii momentane până la lucruri de viitor. Călătoresc…
– Şi-n bucățica de vară care ne-a mai rămas te mai aşteaptă călătorii?
– Din fericire, da! O să am şi un pic de vacanţă, deși mai trebuie să ajung şi pe la alte festivaluri: o să merg la FITS, la Sibiu, cum ți-am spus, cu piesa „Itinerarii”, iar la sfârşitul lui august o să mai fac o incursiune acasă, la Timişoara, unde în cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti (parte din „Festivalul European al Spectacolului Timişoara”), o să jucăm „Julieta fără Romeo”.
Foto: ALEX GÂLMEANU (3), CODRUȚA COROCEA (1), NORBERT FODOR (2)
