Olimpiada de la Tokyo s-a încheiat de mai multe săptămâni, dar ecourile ei continuă să se facă auzite. Asta nu e rău, pentru că prea avem obiceiul de a ne inflama în legătură cu un mare eveniment trei zile înainte și trei zile după, fără să mai stăm să tragem învățămintele la final. Faptul că unii sportivi și oficiali de rang înalt au ridicat vocea, chiar în timpul Jocurilor Olimpice, arătând cum stau, de fapt, lucrurile, a deschis o necesară dezbatere despre starea sportului românesc. Un loc între primele 50 de națiuni ale lumii, în clasamentul pe medalii, nu e deloc o performanță pentru o țară cu tradiția și cu potențialul – uman și creativ – al României. Nu că am rezolva ceva privind peste gard la vecini, dar realitatea momentului este aceea că – toți vecinii noștri (țări mai mici ca noi, precum Ungaria, Serbia sau Bulgaria, ori cu probleme binecunoscute, ca Ucraina) au obținut rezultate mai bune ca noi la Olimpiadă…
Cu toate astea, suntem primii în zonă, ba chiar în Europa, la valoarea premiilor acordate medaliaților și sportivilor clasați pe primele șase poziții la Tokyo. El însuși sportiv de performanță, ministrul Eduard Novak a dublat premiile, așa încât aurul a fost răsplătit cu 140.000 de euro, iar argintul cu 84.000. Nu-i vorbă, sportivii merită cu vârf și îndesat acești bani, după 5 ani de muncă pe brânci. Problema este că banii nu pot masca lipsa unui proiect serios, legat de sportul românesc. Odată sfârșite festivismele de la aeroport și de prin saloanele oficiale, finalul Olimpiadei ar fi fost cel mai bun moment pentru lansarea spre dezbatere publică a unui plan, pe 10 sau 20 de ani, pentru sportul de masă și cel de performanță din România. Ungaria are de mulți ani un astfel de plan, iar rezultatele se văd: 20 de medalii, între care șase de aur și un loc între primele 15 națiuni ale lumii! Nici ungurii nu stau rău la valoarea premiilor, doar că, spre deosebire de noi, au băgat bani și înainte de Olimpiadă, nu doar după. Și nu banii sunt marea problemă la noi – au explicat-o destul de clar unii dintre șefii delegației României la Tokyo – ci felul în care sunt ei cheltuiți. Avem o lungă tradiție în acest sens, de la sălile de sport ridicate în sate fără copii, de la terenurile de fotbal puse în pantă (de pe vremea lui Adrian Năstase) la tot felul de federații-sinecură, care înghit bani serioși, fără să producă nicio performanță notabilă în 30 de ani de la Revoluție!
Rezultatele notabile ale canotajului românesc – care, să o spunem limpede – a salvat sportul nostru de la o rușine istorică la olimpiadă, ne arată că se poate face performanță pornind de foarte jos. Astfel de proiecte trebuie încurajate, sprijinite și, dacă se poate, replicate cât mai curând. Nu de alta, dar să nu ne trezim peste niște ani că avem premii mari, dar nu mai avem cui le da…
