„Gașca mea”: așa se numea un imn de campanie împrumutat de Traian Băsescu din repertoriul pop autohton. Alegerea cântecului s-a dovedit foarte inspirată! Mesajul și energia pe care le-a transmis melodia au mobilizat excelent și activul de campanie al PD-ului, și electoratul înspre încă una dintre importantele victorii politice ale fostului președinte. Însă ceea ce, la începutul anilor 2000, era doar o găselniță simpatică, menită să atragă tineretul spre secțiile de votare, a devenit, două decenii mai târziu, însăși roata motrice a vieții noastre politice. Dovadă – PSD-ul „teleormanizat” al lui Liviu Dragnea, care în ultimii ani ai domniei nu a făcut decât să ilustreze generalizarea principiului găștii la nivelul întregii clase politice.
Cu cinci partide parlamentare, alte patru cu peste 1% din voturi și încă vreo patru care mai apar, din când în când, în radarul sondajelor de opinie, România ar trebui să satisfacă, în mod normal, apetitul pentru putere al actorilor activi politic. Asta, cu atât mai mult cu cât are unul dintre cele mai mari aparate administrative din Uniunea Europeană, deci, locuri din belșug pentru așa-numita clientelă politică. Totuși, în ultima vreme, asistăm la un fenomen pe cât de interesant, pe atât de imprevizibil prin efectele sale: partidelor românești (chiar și celor de la putere), li se pare prea mică „plăcinta” pe care o au de împărțit. De aici, o luptă fratricidă violentă, cum nici în anii ’90, la începuturile democrației noastre originale, nu vedeai. Fiecare partid e împărțit pe găști, iar găștile, la fel ca găștile de cartier din aceiași ani ’90, își aruncă ocări, se bălăcăresc, asta când nu se încaieră, care cu bâtele, care cu levierele, care cu crosele. Degeaba ai câștigat alegerile ca membru al unui partid, dacă nu ești parte din gașca ce face jocurile! Prin urmare, încheierea unui ciclu electoral nu mai e, cum ne obișnuiserăm, începutul unei perioade de liniște și construcție, e, dimpotrivă, abia începutul răfuielilor intestine…
Viața politică, cu hărțuielile și excesele ei binecunoscute, nu a fost niciodată un teritoriu prea tentant pentru specialiștii cu reputație din domenii-cheie pentru bunul mers al țării. Dar un partid matur putea convinge un astfel de specialist să i se alăture, sub promisiunea de a-l apăra de atacurile din exterior. Acum, că astfel de atacuri se dau între membrii aceluiași partid, cu atât mai greu va fi pentru găștile din partidele noastre să își asigure minimum de profesioniști, pentru o guvernare responsabilă. În timp ce un universitar sau un antreprenor de succes cu greu se vor mai lăsa angrenați în politică, nimic nu-i vine mai bine micului politruc înșurubat prin partidele noastre decât aceste certuri interne, în care se poate dovedi util șefului său, în așteptarea unei recompense pe măsură, la final de bătălie. Și, evident, aceste recompense, sinecuri – cum am văzut de atâtea ori – se oferă tocmai în dauna adevăraților profesioniști.
A venit momentul ca partidele românești să iasă din logica răfuielii interne și să se comporte cu maturitatea impusă de apartenența noastră europeană. Primul partid care va înțelege asta, nu doar că își va apropia specialiștii de care avem atâta nevoie, dar are șanse să schimbe, cu adevărat, ceva în România. Dar cum să gândești la binele a ceva mai mare decât tine, când ție, propriul partid îți e prea mare pentru măruntele interese de gașcă?!
