Este numele unui șoricel de pădure care seamănă cu o veveriță în miniatură: drăgălaș, isteț, plin de vitalitate. Eram în iarna anului 1999, pe sub colții Pleșii, la nord-vest de Rucăr, în căutare de peșteri. Căzuse brusc un spic de zăpadă și era destul de rece. Când, deodată, observ pe omăt, aproape de un copac, ceva mic și roșcat. „Este un pui de veveriță”, mi-am zis, dar nu mișca. Pun mâna pe el – era cald, inima bătea încet, dar destul pentru a-mi da seama că trăiește. Am intuit aventura lui: se îndepărtase de cuib în căutare de hrană, îl apucase ninsoarea și încercând să se întoarcă acasă, piciorușele i s-au înfundat în zăpada moale. (Pe circa 2 metri, urmele mici încă se mai vedeau.) Epuizat de efort, căzuse, și-ar fi înghețat dacă nu dădeam peste el. L-am vârât în mănușă, apoi în buzunarul raniței și l-am dus acasă, la Câmpulung. Ce bucurie pe fetele mele! Au primit șoricelul cel roșu ca pe un dar de preț. Își revenise, dar tremura tot de frică: nu scotea niciun sunet, nu încerca nici să fugă, se lăsa luat în mâini, mângâiat. I-am pus numele Cip. I-am făcut culcuș de vată într-o cutie și am vârât-o într-un sertar. I-am pus apă la îndemână, sâmburi de nucă și puțin grâu. Dimineața, am constatat că se ospătase. Problema hranei era rezolvată. După multă căutare, i-am găsit o scorbură de salcie nu prea groasă, pe care am amenajat-o cu intrare și cu ieșire, iar în interior i-am făcut un culcuș căptușit cu mușchi de copac. Trai pe Cip! Cum l-am pus în noua locuință așezată sus, pe dulap, cum s-a simțit ca acasă. Amușina cu năsucul și cu mustățile, țopăia cu codița fâlfâind ca un steag, ațintindu-și ochișorii ca două mărgele ca să nu piardă nimic din evenimentele casei. Se învățase cu noi. Când îl strigam, ieșea imediat să vadă ce-i. Uneori, îl lăsam să coboare și-n casă și se vâra bucuros prin toate ungherele. Slăbiciunea lui era muzica. Când puneam radioul, ieșea din scorbură și asculta nemișcat, stând în fața căsuței. Exact ca un om. Apoi se ștergea pe mustăți și… țâști, în apartamentul lui.
O iarnă întreagă, Cip a fost copilul și atracția casei. Cine venea îl mângâia, îl admira, și el se simțea bine, aproape pot spune că ne cunoștea pe fiecare în parte… Dar a venit primăvara și comportamentul lui Cip s-a schimbat. Cădea pe gânduri, privea pe fereastră la strălucirea soarelui și nu-i mai ardea de joacă, ca până atunci. Am intuit chemarea naturii, trezirea lui la realitatea sa de făptură a pădurii; cât stătuse la noi, fusese ca o convalescență. Am hotărât să-i redau libertatea. Fetele au plâns, dar în cele din urmă au fost de acord să îl duc nu de unde îl luasem, ci în parcul orașului nostru, care este tot un habitat natural. Am găsit un colț mai ferit, la rădăcinile unor brazi falnici, cu nenumărate găuri. La plecare, l-am sărutat toți ai casei. Era ca despărțirea de cineva drag, și el parcă simțea acest lucru, deoarece întindea botișorul spre fiecare, mișca din mustăți, clipea din ochi. L-am pus pe un strat de mușchi, alături de o gaură. A stat puțin, s-a uitat lung la mine, a țopăit de câteva ori pe loc, apoi a pornit în recunoaștere și, găsind gaura, a dispărut în interior. Am stat mult pe loc. După circa un minut, a apărut în gaură și a scos capul afară, dar n-a mai ieșit. A mustăcit și a chițăit ușurel. Cred că a fost un fel de „mulțumesc” și „la revedere”. Era din nou în lumea lui naturală. Am mai trecut prin locul acela, dar pe Cip nu l-am mai văzut niciodată. Poate s-a însurat, poate s-a măritat, nu pot să spun cu exactitate, pentru că n-am izbutit niciodată să aflu dacă e fată sau dacă este băiat.
IOAN D. – Câmpulung Muscel
