Cartea misterelor

– Dovezi arheologice despre extratereștri –

Cosmonauții din Valcamonica

În regiunea Lombardia, din Italia, se află una dintre cele mai largi văi din Alpii Centrali, un „șarpe” verde, lung de 90 de kilometri, care taie mun­ții împăduriți oferind locuri de refugiu, unde oa­menii s-au adăpostit din vremuri imemoriale. Această vale poartă numele de Valcamonica, și azi reprezintă una dintre destinațiile preferate ale turiștilor nostalgici, care se bucură de atmosfera de „capsulă temporală” a sătucelor medievale, rămase aproape neschimbate de sute și sute de ani. Însă mai există un motiv pentru care Valcamonica este cele­bră: valea aceasta păstrează in situ, cea mai ma­re colecție de desene preistorice pe piatră (petro­glife) din lume! Există peste 140.000 de simboluri și si­luete săpate în stâncă, datând dinainte cu 15.000 de ani de Hristos și până în Evul Mediu, care au fost re­cunoscute oficial de UNESCO. Atât doar că, în continuare, în Valcamonica se desco­peră noi și noi petroglife, astfel că, printr-un calcul simplu care ia în considerare întinderea văii, se es­timează că nu­mă­rul desenelor străvechi pe piatră de­pășește, de fapt, 300.000! Și încă și mai ciudat este că, pe lângă ilustrațiile care descriu cursul vie­ții de zi cu zi și credințele străvechilor locuitori din zonă, de curând au apărut și niște desene… spațiale! Mai precis, este vorba despre mai multe petroglife vechi de 14-16.000 de ani, cu siluete umane, care sunt reprezen­tate purtând pe cap niște căști ca de astronaut, din care „ies” raze, iar corpurile le sunt îmbrăcate în ceea ce arată exact ca niște costume spațiale de pro­tecție! Fiecare siluetă ține în mâini ceea ce par a fi niște unelte sau arme misterioase, reprezentări cum nu s-au mai găsit până acum nici în restul pe­tro­glifelor din Valcamonica, nici oriunde altundeva pe Pământ! Nu uitați: vorbim despre niște desene rea­lizate de oameni care au trăit în Mezolitic, adică în Epoca de Mijloc a Pietrei, când, conform istoriei clasice, „sălbaticii” noștri strămoși nu puteau nici mă­­car să viseze la electricitate și la costume spa­țiale! Atunci ce i-a inspirat să scrijelească pe piatră aceste siluete fantasmagorice? Să fi fost civilizația uma­nă din acea perioadă cu mult mai avansată decât se crede? Să se fi întâlnit oamenii primitivi cu niște as­tro­nauți veniți de cine știe unde, din spațiu, care i-au făcut să le reproducă pe piatră imaginea? Oare ce alte desene „neconforme” cu istoria oficială se vor descoperi în continuare în Valea Valcamo­nica? Misterul persistă…

Noi descoperiri enigmatice în Peru

După Egipt, ținutul faraonilor și al miste­rioa­selor piramide, Peru pare să fie țara cu cele mai numeroase descoperiri arheologice care îi incită pe specialiști prin faptul că, în ciuda analizelor so­fisticate realizate, rămân enigme de nedezlegat. Iată doar câteva exemple:

Surprize la Nazca

Deșertul Nazca, una dintre cele mai aride regiuni de pe Pământ, care acoperă o suprafață de peste 75.000 de hectare, este celebru încă din 1926, când arheologul peruvian Toribio Mejia Xesspe a desco­perit o serie geoglife (desene realizate pe sol) de for­me geometrice perfect executate, și de dimensiuni uriașe – se întindeau pe suprafețe de peste un kilo­metru pătrat! Apoi, spre finele decadei 1930, datorită unor incursiuni cu avionul pe deasupra deșertului Naz­ca, cercetătorii Paul Kossok (istoric și arheolog ame­ri­can), Maria Reiche (mate­matician și arheolog ger­man) au început să desco­pe­re geoglife încă și mai mari, reprezentând diverse ani­ma­le (un păianjen, un co­li­bri, o maimuță, o balenă, o lamă, o șopârlă, un câine etc.), plan­te (un cactus, o floare etc.), ba chiar și o si­luetă umană, botezată „As­tronautul”, da­to­rită aspec­tului de „călător spațial”! Re­zultatele obținu­te din avion au arătat că datorită dimensiunilor gi­gan­tice, desenele de la Nazca nu pot să fie iden­tifi­cate decât din aer, de la înălțimi foarte mari. Or, toc­mai această particularitate ridică și pri­ma proble­mă: cum au fost capabili niște oameni, care au trăit cu sute de ani înainte de Hristos și până în jurul anului 700 după Hristos, să realizeze aceste ca­podopere remarcabile prin acuratețea lor? Cu ce se ridicau ei în aer, astfel încât să obțină perspectiva spațială necesară pentru dirijarea lucrărilor de la sol?

La începutul anilor 1940, americanul Kossok a abandonat situl peruvian și s-a întors în țara natală, în schimb, nemțoaica Reiche a rămas la Nazca, dedicându-și tot restul vieții (a decedat în 1998, în Lima, capitala statului Peru) descoperirii, cercetării și conservării misterioaselor geoglife. În total, ea a reușit să identifice și să catalogheze peste 300 de desene (!), care, în 1994, au fost desemnate „Sit UNESCO World Heritage”. Ajutată, de formația ei de matematician, tot Reiche a fost cea care a re­mar­cat, în urma unor studii și calcule aprofundate, că unele dintre geoglife erau perfect poziționate, astfel încât să se alinieze cu solstițiul de iarnă, altele ilus­trau „la indigo” așezarea pe bolta cerească a mai mul­tor grupuri de stele, iar altele serveau drept ca­lendare astronomice! În plus, Reiche a căutat de-a lungul întregii sale vieți să deslușească semni­ficația    „desenelor bizare”, cum le numea ea, acela al As­tro­nautului, de exemplu, care ar indica un contact direct al vechilor culturi peruviene cu… extrate­reștri! Deranjați de speculațiile mai puțin orto­doxe născute de cercetările lui Reiche precum și ale altor specialiști, unii dintre istoricii și arheologii „tradiționaliști” au decis să con­tra­atace, anunțând că geoglifele de la Nazca n-au nicio legătură cu astronomia, cu astronauții an­tici și cu extratereștrii, ci reprezintă, pur și simplu, „un ghid” pentru găsirea apei în deșert! Ce n-au izbutit să explice a fost de ce vechii pe­ruvieni aveau nevoie de desene atât de variate și de dimensiuni atât de gigantice, ca să găseas­că apa, și cum au fost realizate geoglifele, de vreme ce perspectiva spațială absolut necesară nu poate fi obținută cu ajutorul unor scări, oricât de înalte ar fi. Și-apoi, dacă ghidul apei a funcționat de ce vechii peruvieni s-au trudit să realizeze sute și sute de desene uriașe pe pământ? Iar numărătoarea nu s-a încheiat. Și în prezent, cu ajutorul imaginilor satelitare, al dronelor și al echipamentelor de sca­nare AI („Artificial Intelligence”, adi­că „Inteligență Artificială”), la Nazca s-au mai găsit geoglife vechi de circa 2.100 de ani – și nu una, două, ci 144 (con­form statisticii dintre 2015 și 2021)! Cel mai recent desen reprezintă o felină uria­șă și a fost găsit întâm­plător de o echipă de munci­tori, care reparau un punct de belvedere cocoțat pe vârful unui deal. A­ceș­tia au remarcat niște linii săpate în pământul ro­șiatic și au dat alarma. Imediat, echipa de arheo­logi care se ocupa de conservarea sitului Nazca s-a de­pla­sat la fața locului și a în­ceput munca de decopertare. „Ne-am dat sea­ma că ruta de acces la punc­tul de belvedere trecea pes­te niște linii săpate în pă­mânt care, într-adevăr, nu erau naturale. Ca atare, am de­cis imediat deschiderea unui nou șantier. Ulterior, fo­lo­sind drone, ne-am dat seama că desenul pe care l-am cu­ră­țat reprezintă o felină. Poate părea surprinzător că la Naz­ca încă mai descoperim geo­glife noi, dar, în realitate, con­form estimărilor noastre, în arealul deșertului mai există încă numeroase desene necunoscute”, a explicat Johny Isla, conducătorul echipei de arheologi.

Cercurile misterioase de lângă Nazca

La circa 35 de kilometri nord-vest depărtare de „colecția” de geoglife de la Nazca, în munți, la o altitudine de peste 3.000 de metri, un american, is­toric amator, a descoperit un grup de cercuri din piatră, cu circumferințe între 45 și 120 de metri. Zo­na este complet sălbatică, cele mai apropiate așezări umane aflându-se la peste 50 de kilometri, în orice direcție. Deocamdată, arheologii care s-au deplasat la fața locului nu au putut să dea niciun fel de ex­plicație, în afara aceleia că, în urma analizelor, se pa­re că vechimea cercurilor este foarte mare. Spe­cia­liștii nu au re­u­șit să-și dea sea­ma nici cine le-a rea­lizat, nici în ce scop. Însă unii is­torici au făcut o co­relație in­tere­san­tă: cercurile de piatră din Peru sea­­mănă izbitor cu niște cercuri (mai multe zeci!), tot din piatră, din Africa de Sud, care sunt cu­nos­cute sub denumi­rea de „Rui­nele Blaauboschkraal”. În legătură cu aceste ruine, se vehiculează două teorii: prima, la care ade­ră spe­cialiștii și istoricii „tradițio­na­liști”, este aceea că împrejmuirile circulare din piatră au fost cons­truite de populația locală Zulu sau de emigranții olandezi de la 1600, ca adăposturi pentru ani­male. Princi­pa­la problemă cu aceas­tă explicație este că bizarele cercuri de piatră sud-africane sunt absolut izo­late, complet închise, nu există breșe care să fi fost folosite pe post de cale de acces a animalelor. Cum intrau acestea în adăpost? Săreau peste gar­durile de piatră? A doua teo­rie a fost formu­lată de un grup de arheologi și de isto­rici, așa-zis „futuriști”, și populari­za­tă de explo­ratorul și scriitorul sud-african Michael Tellin­ger: pe scurt, se presupune că „Ruinele Blaau­bosch­kraal” reprezintă un sistem de construcții rea­lizat în urmă cu circa 300.000 de ani de popu­lația care trăia atunci în regiunea Mpu­ma­­lan­ga și care a fost călă­uzită de niște ființe supe­rioare, ca nivel de cunoștințe (posibil ex­tra­te­restre), ast­fel încât cercurile de piatră să alcă­tuiască un calendar uriaș, menit să indice mo­mentele prielnice pentru captarea ener­giilor benefice din uni­vers. Cu alte cuvinte, „Rui­nele Blaau­bosch­kraal” ar fi echivalentul sud-african al Stone­henge-ului englezesc! Iar acum, une­le voci susțin că s-ar putea să avem și un echi­valent peruvian.

Dealul în formă de șarpe

La mică distanță de cercurile de piatră, a mai fost descoperit și un deal artificial, construit tot din piatră, care are forma unui șarpe uriaș încolăcit! Ini­țial, s-a crezut că ar fi vorba despre un tumul, adică despre o structură relativ conică sau piramidală, care se ridica în vremurile străvechi deasupra mormin­telor. Însă, în urma investigațiilor cu sistemul Lidar (metodă de scanare a solului, până la foarte mari adân­cimi, care folosește impulsuri laser și un recep­tor GPS specializat, datele astfel obținute fiind apoi transformate în hărți topografice 3D), s-a constatat că dealul peruvian în formă de șarpe nu ascunde nicio cameră funerară, ci „doar” ceea ce pare a fi o rețea bizară de canale, fiecare de circa 30 de cen­timetri în diametru. Scopul rețelei de canale, al dea­lului în sine și identitatea constructorilor rămân o enigmă. Însă și în cazul dealului peruvian există un echivalent: așa-numitul „Tumul al Marelui Șarpe” din statul american Ohio, care, de aseme­nea, nu con­ține de fapt niciun mormânt, deci, știin­țific vorbind, nu este un tumul! Dealul ar­ti­fi­cial american a fost ridicat dea­supra a ceea ce se crede a fi fost un crater de me­teorit vechi, de circa 300 de mi­lioane de ani, iar șarpele cu care este „de­corat” se întinde pe o lungime de 400 de metri și are o înălțime ce variază între 3,9 și 4,9 metri. Reptila este reprezentată cu capul orientat spre est, cu coada (al că­rei vârf este înco­lăcit) orientată spre vest și cu corpul pliat în 7 „bucle”. Nu se știe cine a construit „Tumu­lul Ma­relui Șarpe”, când și în ce scop, dar specia­liștii au re­­marcat câteva „ciudățenii”: capul șarpelui se ali­niază perfect cu apusul soarelui la solstițiul de vară; coada șarpelui se aliniază perfect cu răsăritul soa­relui la solstițiul de iarnă; iar trupul șarpelui „ur­mărește” constelația Draco (sau a Dra­gonului). Este im­portant de precizat că, între mile­niul 4 și mileniul 2 înainte de Hristos, Thuban a re­prezentat pentru uma­nitate „Steaua Nordului”, aceea după care se orientau călătorii și navigatorii! În timp, datorită fenomenului de precesie a echinoc­țiilor, Thuban și-a schimbat poziția, dar se estimează că în anul 20.346, ea va redeveni „Steaua Nordului”. Ca atare, o po­si­bilă interpretare este aceea că „Tu­mu­lul Ma­relui Șar­pe” este, de fapt, o busolă uriașă, care odi­nioară in­dica nordul ceresc.

În prezent, dealul artificial peruvian continuă să fie studiat, căutându-se inclusiv astfel de conexiuni astronomice.

Masca mortuară pictată cu sânge

La începutul anilor 1990, o echipă de specialiști de la „Proiectul Arheologic Sicán”, a început să ex­ca­veze un mormânt ce se presupunea că data din ju­rul anului 1000 e.n. și că aparținea unui membru al elitei culturii Sicán și familiei acestuia. Practic, în termeni moderni, era vorba despre un „cavou” săpat la o adâncime de 12 metri! Odată ce arheologii au de­­copertat mormântul, enigmele au prins să apară una după cealaltă. Scheletul „proprietarului” a fost des­coperit decapitat: trupul, poziționat în centrul ca­vo­ului, avea picioarele flexate, ca și când per­soana ar fi șezut, dar, în mod bizar, nu posteriorul se afla pe pământ, ci torsul! Cu alte cuvinte, corpul omului fusese răsucit și așezat cu susul în jos! De ase­menea, întregul corp fusese pictat cu o vopsea într-o nuanță roșie, încă strălucitoare! Capul fusese așezat lângă corp, dar tot cu susul în jos, și era „împodobit” cu o mas­că din aur, bogat ornamentată și pictată cu a­ceeași vopsea roșie, care arăta încă vie! În încăperea mor­tuară se mai aflau alte patru sche­lete: cel al unei femei tinere, care fusese aranjată ca și când atunci se chinuia să dea naștere unui co­pil, cel al unei alte femei de vârstă similară, ca­re fu­sese aran­ja­tă ca și când juca rolul moa­șei, și două schelete ale unor copilași așezați „pe vine”, care pă­reau să urmă­reas­că scena nașterii. În plus, mor­mântul era plin cu tot felul de obiecte, me­nite probabil să-i înso­țească pe de­cedați în viața veșnică. Arheologii au extras din ca­vou o cantitate de… 1,2 tone de obiecte! De ce o ase­menea abun­den­ță într-un mormânt de di­men­siuni, totuși, modes­te? De ce acele aranjamente bizare ale sche­letelor celor decedați? De ce oasele bărba­tului și masca fu­seseră pictate cu roșu și cum de vop­seaua se păstrase vie, strălucitoare, vreme de o mie de ani? Aproape toate aceste întrebări au rămas fără răspuns, cu ex­cepția uneia, aceea legată de vop­seaua mis­te­rioasă. Anul acesta, arheo­lo­gii au luat mostre atât de pe schelet, cât și de pe mască, și le-au trimis spre ana­liză la trei laboratoare diferite, astfel încât să existe o bază de control comparativă. După mai multe săp­tămâni de teste, toate cele trei la­bo­ratoare au trimis rezul­tatele care s-au dovedit a fi identice: vop­seaua fusese realizată din­tr-un amestec de ci­nabru (sulfură naturală de mercur), albuș de ou și… sânge de om! Evident, acest ultim „ingredient” a generat o nouă enigmă: de ce s-a ape­lat la sânge de om și nu de ani­mal? Și dacă sângele era un ingre­dient necesar, cum a fost obținut și de la cine?