Dacă mai avea cineva vreo îndoială – și sunt destui care relativizează realitatea, chiar și în momentele astea – acum e limpede: Vladimir Putin nu are imaginație și nici că-i pasă de asta! A copiat, aproape la virgulă, inclusiv actele justificatoare ale intervenției din Georgia, din 2008, și a folosit din nou, în cazul Ucrainei, aceeași strategie din 2014, din Crimeea. Doar retorica s-a mai radicalizat între timp, în condițiile în care un răspuns ferm al Occidentului la provocările Rusiei s-a tot amânat. Acum, de la Kremlin, președintele rus ține lumii ample lecții de istorie, în timp ce trupele sale sunt în poziție de tragere la doi pași de granițele Uniunii Europene (UE) și ale Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). După logica lui Putin, orice stat din Europa de Est care are câteva sate de minoritari ruși, rătăciți de-a lungul veacurilor, se poate aștepta la înființarea unei republici separatiste, care să ceară, imediat, ajutorul trupelor de „pacificatori” de la Moscova. După ce a pus ordine peste tot în jur, din Georgia în Belarus și din Kazakhstan în Ucraina, întrebarea e cine urmează. Politica împăciuitoristă a Europei de Vest nu a funcționat – și nici nu avea cum, în condițiile în care Occidentul a jucat în tot acest timp strict după propriile-i interese, până într-acolo încât foști premieri din Germania (Gerhard Schroeder) și Franța (François Fillon) ajung în consiliile de administrație ale unor companii-gigant din Rusia. Cine urmează după Ucraina? Pentru că dacă urmează Republica Moldova, unde noua putere face eforturi disperate de apropiere de UE, atunci avem o mare problemă. Iar dacă urmează provocări îndreptate împotriva Țărilor Baltice sau Poloniei, iarăși avem o problemă. Unde mai pui că teoriile teritoriale ale lui Vladimir Putin amorsează și ele o bombă cu ceas în centrul Europei, căci tezele de la Moscova îi vin mănușă bunului prieten Viktor Orbán, care tocmai a decis să maseze, la rândul lui, trupe la granița cu Ucraina!
Dacă ne uităm pe hartă, Donețk-ul și Luhansk-ul ne-ar putea părea prea îndepărtate ca să ne intereseze ori să ne afecteze cu adevărat, mai cu seamă într-un moment în care criza pandemică și facturile la gaz și la curent ne dau zilnic bătăi de cap. Dar tumultul de la granița dintre Ucraina și Rusia ne privește cât se poate de personal. Ține și de noi, România, și de Polonia, și de Țările Baltice, și de Slovacia, să ne impunem punctul de vedere în fața Occidentului, ca să forțăm un răspuns pe măsura gravității pericolului rus în regiune. În lipsa unei replici dure date Rusiei, toate cuvintele frumoase din tratatele noastre de aderare la NATO și la UE nu valorează cât două parale, în vremuri de inflație. Iar dacă acceptăm faptul că drama Ucrainei ne privește cât se poate de personal, ar fi momentul să gândim și noi mai încolo de interesul propriu – ca să nu fim întru totul ipocriți, când le cerem asta nemților sau francezilor. Avem câteva sute de mii de etnici și de cetățeni români și în Ucraina, și în Republica Moldova, în bătaia puștilor armatei ruse. Care e proiectul nostru pentru ei? Ce facem ca să le promovăm drepturile? Ce facem ca să îi apărăm? Sau așteptăm să mai tragă Putin la xerox o copie după actele din 2008, ca să ne trezim în fața faptului împlinit? Am văzut deja că Vladimir Putin nu are imaginație și nici nu-i pasă de asta…
