O credință străveche, păstrată în unele sate din Transilvania, spune că în noaptea de Înviere, cerul își deschide porțile țintuite în stele și lasă să se vadă Grădina Raiului. Și așa rămân timp de o săptămână, până-n Duminica Tomii, pentru ca și cei adormiți să se bucure, împreună cu cei vii, de Învierea Mântuitorului. O perioadă de magie cosmică, pe care bătrânii noștri o transformau în obiceiuri ținute neclintit. În mare parte, azi s-au pierdut, sunt din ce în ce mai puțini cei care le cunosc și le țin, ele mai dăinuiesc în satele izolate, unde bătrânii respectă rostul vechi al sărbătorii pascale, așa cum l-au moștenit de la strămoși. Un astfel de loc alduit se află în județul Mureș, la Sânmihaiul de Pădure, unde în Joia Mare, la Biserică se sfințesc pomnișoarele, „pomul pomenilor”, tradiție veche de sute de ani, în care morții din cer sunt omeniți cu darurile celor vii, rămași pe pământ, într-o întâlnire măreață a vieții cu moartea. Din Duminica Floriilor până-n cea de-a treia zi de Paști, se întețesc drumurile la cimitir, mormintele sunt curățate și umplute cu flori, lumânări aprinse și crenguțe înmugurite, întru cinstirea celor duși. Preoții zăbovesc și ei cu câte-o rugăciune la fiecare mormânt, după ce-i pomenesc pe toți cei adormiți, în slujba unui parastas de obște.
Cristăți, păsăruici și loitriță
La Sânmihaiul de Pădure, în Săptămâna Mare, multe dintre treburile gospodărești sunt deja gata rânduite. Ce a rămas nefăcut ține, într-un fel, de biserică: spovedania, pentru cei ce vor să se-mpărtășească în ziua de Paști, și pomul pomenilor din Joia Mare, în amintirea celor adormiți.
„În zilele astea, nu știu cum să vă spun, erau, așa, niște trăiri mai aparte. Făceam ultimele pregătiri pentru Paști, dar mai cu suflet, mai cu bucurie, cumva, cu emoție pentru ziua cea mare a Învierii. În Miercurea Mare, coceam pita pentru casă, dar și cristățile pentru pomnișoare, pomul pomenilor. Mă trezesc ca de obicei, când abia de se crapă de zâuă, de nici nu-i lumină încă-afară. Întâi îmi fac toate rugăciunile de dimineață, apoi îmi spăl mânurile cu aghiazmă și mă mai rog o dată lui Dumnezeu, să-mi iasă bine copturile. Bine-ar fi ca, ori de câte ori începeți câte-un lucru, să vă rugați lui Dumnezeu să vă ajute, că alt spor veți avea. Și fac cristățile, care-s niște pâini în formă de cruce, crestate, la capete, cu modele. Fiecare femeie din sat făcea la capătul cristăților un fel de model, să nu semene cu al alteia, tipar de familie, cunoscut doar de morții din cer. Eu fac un fel de împletitură din aluat, parte trecută peste parte, și iese de gândești că-i o rujă, un trandafir de-ăla fain. Și la fiecare casă se făceau câte două pomnișoare, unul pentru cei vii, unul pentru cei adormiți”, spune Maria Bucin Crișan, o păstrătoare îndârjită a tradiției. Și mai face Nana Maria covrigei, opturi, păsăruici, ba chiar și-o scăriță (o loitriță, cum i se spune pe-aici), pe care pomenile să fie duse în cer, la cei morți. Bărbații și feciorii au sarcina de a aduce din livadă crengi de prun, spre a fi împodobite cu pomnișoare de aluat și duse la biserică, a doua zi dimineața.
„Ne stricăm ca borșul”
În Joia Mare, pe rămurelele de prun sunt agățate copturile din aluat, dar și mere, nuci, fructe uscate sau bomboane, asemenea unui pom de Crăciun. Pomnișoarele se duc la biserică și se pun pe jos, în fața altarului, pe merindare sau pe ștergare țesute în război. După slujbă, preotul îi spovedește pe toți copiii mai mici de șapte ani, îi împărtășește, apoi fiecare dintre ei va primi câte ceva din bunătățile aninate în pomnișoare. „Când eram eu copilă, fiecare femeie se străduia ca pomnișorul ei să fie cel mai frumos, iar preotul abia de-avea loc să treacă printre ele, atât de multe erau. Acum, abia de îs trei-patru pomnișori, cu-ai mei cu tot. Ăștia tineri, de vin din urmă, nici nu mai știu d-astea, nici nu mai vor să-nvețe a face. Ne stricăm ca borșul, tătă lumea să strică”.
Nana Maria se încăpățânează însă să ducă tradiția mai departe, așa cum și ea a primit-o de la părinții și bunicii ei. „Cât oi putea, io nu vreau să las să piară din sufletul meu ce s-a întâmplat mai de mult, ce-am fost învățați din bătrâni. C-o fi de folos, că n-o fi, nu-i treaba mea să judec. Io doar atâta știu: ce-o fost, cum o fost, trebuie să duc mai departe, să nu se piardă de tot viața noastră românească și credința noastră ortodoxă, așa cum or fost de când ne știm!”.
Are 82 de ani Maria și este, așa cum singură spune, „o hiribucă de om”, dar o „hiribucă”, cu o dragoste uriașă pentru rânduielile vechi ale satului, care îi legau pe oameni unii de alții și pe toți, de locul nașterii lor. „Cât ne-om ține de datinile astea, bătrâne, știm cine suntem, și din ce neam venim. Ele îs ițele vieții noastre de azi, de ne-am putea țese în iele, ca să ne rămână tiparul, în veci de veci. Să știm cine suntem. Nu neam de vânt”.
Foto: Dorina Matiș – Agerpres (1)
