– Și-a câștigat celebritatea pe scenele operei, dar interpretează cu aceeași plăcere și dăruire, romanțe și muzică sacră. Importantă e bucuria de a cânta: apă vie, pentru puterile sufletești –
Alice în casa minunilor din Găești
– Eşti una dintre cele mai apreciate soprane din România, cu apariții remarcabile pe marile scene ale lumii și, totuși, mult prea puțin cunoscută… Să pornim, prin urmare, conversația noastră chiar cu începutul: care e drumul unui adolescent către operă?

– Chiar dacă vocea este un dar de la Dumnezeu, contează enorm oamenii pe care-i întâlneşti în drumul vieţii. Cazul meu este unul extrem de norocos: moştenesc vocea de la mama, ea a remarcat asta foarte de timpuriu, nu m-a lăsat să mă risipesc, și, la şase ani deja, începeam serios orele de pian cu doamna profesoară Mariana Luca. Îmi este a doua mamă. În căsuţa dumneaei din Găeşti, oraşul meu natal, mi s-a deschis un univers magic, eram un fel de Alice în Ţara Minunilor, acolo, printre cărţi, partituri, instrumente muzicale, obiecte de tot felul, însoțite de poveşti fascinante. Acolo am ascultat prima dată muzică clasică, acolo am citit enorm, acolo am zărit lumina care-ţi ghidează drumul spre scenă. Recunoştinţa mea pentru această doamnă este nemărginită şi, ori de câte ori am ocazia, îi amintesc numele cu toată dragostea. Tot dumneaei mi-a devenit profesoară de canto în Târgovişte, la Liceul de Muzică „Bălaşa Doamna”. Părinţii mei au făcut un sacrificiu însemnat pentru mine şi fraţii mei, când ne-am mutat cu toţii în Târgovişte, pentru şcoli mai bune. Eu – muzică, fraţii mei – pictură şi arhitectură. Este drept că băieţii au urmat în timp alte cariere decât cele artistice, eu, însă, am rămas fidelă muzicii. Mama a ştiut din proprie experienţă cât de important este să-ţi urmezi calea, când ai un har. Ea a fost o minunată cântăreaţă de folclor (Lucica Dincă), cu apariţii la radio şi televiziune. Vorbesc la timpul trecut, pentru că mama a pus cariera muzicală în cui când am apărut noi, copiii. Ni s-a dedicat sută la sută. Asta nu a însemnat, însă, că nu ne-a mai cântat. Eu o rugam mereu când eram mică să mă înveţe melodii populare, îmi plăceau foarte mult. Azi îi spun că ea cântă acum prin mine, prin talentul pe care mi l-a transmis. De altfel, pe scenă am debutat cu folclor, am participat la concursuri, am fost, în liceu, la Olimpiada de folclor, iar în clasa a XI-a, am primit Trofeul Festivalului „Chindia” din mâna maestrului Gheorghe Zamfir. Mai apoi, am fost amândoi membri ai juriului la un concurs de toacă, am cântat în duet atunci „Ave Maria” de Schubert, un moment de neuitat pentru mine.
– Îţi mai aminteşti primul spectacol de operă pe care l-ai văzut?
– Cum să nu?! Mi-l amintesc perfect: a fost „Rigoletto”, iar Gilda, personajul principal al lui Verdi, m-a fascinat. Probabil, şi pentru că l-am văzut în interpretarea Irinei Iordăchescu, marea noastră soprană. Vocea ei a fost primul lucru care m-a ţintuit în scaun, apoi fastul spectacolului, înlănţuirea acelor glasuri nemaipomenite. Atât de pătrunsă am fost, atâta emoţie a trezit seara aceea magică în fetiţa din mine, încât am ştiut, pe loc, că voi face operă toată viaţa mea. Voiam să ajung și eu acolo, în luminile scenei, iar Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit.
Romanţa, sufletul românilor
– Suntem, aşadar, la momentul debutului…

– Am debutat în „Flautul fermecat” (Mozart), cu rolul Pamina, la Opera Comică pentru copii. Doamna Felicia Filip, marea noastră soprană şi director al teatrului, este o altă „mamă” a mea. Ea mă premiase în două rânduri la „Crizantema de aur”, festivalul de romanţe de la Târgovişte (2010, 2011), și tot ea mă remarcase, în 2016, pe scena Operei Naţionale, în rolul Fiordiligi, din „Cosi fan tutte”, de Mozart. Mi-a oferit toată încrederea, iar eu nu voi înceta niciodată să-i fiu recunoscătoare.
– Ai amintit de concursul „Crizantema de aur”, unde ai cântat romanțe. Se potrivesc ele cu o cântăreață de operă? Nu reprezintă un compromis profesional?
– Nicidecum! Romanţele sunt o minune românească. Nu numai că nu se pierd în timp, dar de pe la 1848, când au apărut, ele se tot reinventează, cu fiecare voce nouă, cu fiecare glas care le iubeşte şi le interpretează. Am câştigat și eu festivalul „Crizantema de aur”, de la Târgovişte, sau „Nae Leonard”, de la Câmpulung, notele aparte ale romanţei se mulează foarte bine pe vocea mea şi nu am încetat niciodată să o cânt. Am şi azi concerte de romanţe. Doamna Alina Mavrodin este cavalerul neobosit de la Târgovişte, care se luptă să păstreze acel festival, să păstreze romanţa vie. Repet, pentru mine, muzica aceasta este sufletul românilor, nu văd cântec mai pur românesc decât romanţa. De aceea se şi compune neîncetat. O ador, pur şi simplu!
– Să ne întoarcem la operă. Pentru ea mai există viitor? Mai sunt tinerii îndrăgostiţi de muzica clasică?

– Are grădina flori, talente sunt, slavă Domnului! Mai greu le este, însă, absolvenţilor de Conservator să-şi găsească drumul, să-şi câştige existenţa. Primul pas sunt corurile, cu care pot obţine un contract, şi astfel să aibă un loc de muncă. Eu tot aşa am început, în Corul Radio. Apoi, cu ceva experienţă acumulată, vor găsi colaborări cu teatrele din ţară, din străinătate şi, tot așa, îşi iau zborul spre o carieră clasică. Nu e uşor, pentru că toate contractele sunt doar de colaborare. Nicăieri în lume nu se mai fac angajări, ci doar colaborări pe proiecte. E foarte dificil drumul în muzica de operă, lipsit de avantajele show business-ului. Adică, nu ai expunerea, marketingul, avantajele publicităţii din alte genuri muzicale. Evident că te întrebi, la un moment dat, dacă e alegerea corectă, dar, odată ce ai gustat din această muzică, nu te mai poţi întoarce la nimic altceva. Simţi o mare împlinire în acest mediu clasic. Secretul este dăruirea şi convingerea, acestea ar fi sfaturile mele pentru tinerii artişti. Cu aceste lucruri în minte şi cu Dumnezeu deasupra lor, nu ai cum să nu reuşeşti.
O bătaie de aripi
– Elena, este muzica doar profesie sau poate avea și un folos sufletesc?

– Muzica înseamnă și alean sufletesc. Am avut mai multe momente când am simțit lucrul ăsta, dar mai ales în clipele cele mai grele ale vieţii: atunci când l-am pierdut pe tata. S-a întâmplat cu totul neaşteptat, acum aproape cinci ani, la puţin timp după ce se născuse fetiţa mea, Maria Clara. Atunci am simțit cel mai adânc puterea vindecătoare a muzicii, vă spun sincer că am simţit fizic cum, pe un fundal sonor aparte, tatăl meu a devenit înger. Nu ştiu cum să explic asta, nu ştiu cum aş putea fi crezută, dar am simţit, pur și simplu, cum tata şi-a luat zborul, iar acum este îngerul păzitor al fetiţei noastre. Sentimentul acesta mi-a aşternut pace în suflet, suferinţa s-a mai estompat în acea bătaie de aripi.
– Povestea ta mă duce cu gândul la muzica sacră, iar numele tău se află frecvent pe afişele care anunţă concerte bisericești. Ești un om credincios?
– Sunt extrem de credincioasă şi am căutat permanent contactul cu ceea ce mă poate aduce cât mai aproape de Dumnezeu. De altfel, chiar soțul meu, Eusebiu Velica, este preot, și totul parcă a înflorit şi a prins sens de când îl am alături. Faptul că l-am cunoscut în biserică, atunci când cântam amândoi în același cor, pasiunea pentru muzică, credinţa, iubirea noastră, toate acestea au făcut ca muzica sacră să prindă noi şi noi valenţe în inima mea. Împreună avem şi azi concerte minunate, de Paști, de Crăciun. Eu nu am cântat în corul bisericii de copil, în schimb, când am intrat la Conservator, am devenit parte a Corului „Divina Armonia”, patronat de dna Paula Ciuclea. De altfel, pe toată durata facultăţii, am fost îndrumată în muzica sacră de dna Georgeta Stoleriu, este o mândrie extraordinară, să fi făcut parte din „stolul” dumneaei, aşa cum ne place să ne numim. Aşadar, pe întreg parcursul facultăţii, am cântat în fiecare duminică, la fiecare sărbătoare, la kilometrul 0 din Bucureşti, la Biserica Sfântul Gheorghe. Acolo este paroh părintele nostru drag, Emil Cărămizaru. Chiar şi pe perioada masterului din Austria, tot cântam la biserică atunci când veneam în Bucureşti.
„Mă rog cântând”
– Tocmai am celebrat Sărbătorile sfinte ale Paștilor şi aş vrea să ne descrii trăirile unui artist, când scena pe care cântă este biserica…

– Este cu totul diferit decât pe scena operei, pentru că starea de bine pe care ţi-o dă muzica este, în acest caz, împletită cu rugăciunea. Eu am momente când uit că sunt în biserică, uit că interpretez un cântec, simt doar că mă rog cântând şi că de faţă este doar Dumnezeu. Este un sentiment cu totul aparte. Astfel de momente nu pot fi trăite nicăieri altundeva decât în biserică. Iar de Paște este o minune, la fel ca la Crăciun. Să fii vocea care-I cântă Domnului e o binecuvântare, pentru care nu există cuvinte să o descrii. E doar minune pură. Poţi alina oamenii prin prezenţa ta, prin vorbe, prin gesturi, dar să o faci cântând, iată ceva de o frumuseţe divină. Să le spui oamenilor că Iisus va fi țintuit pe cruce şi apoi va învia, să rosteşti aceste lucruri cântând, încărcătura emoţională e de nedescris. Știi că ai un mesaj de transmis oamenilor, că eşti un fel de mesager. Dar muzica sacră mai are un rol excepţional pentru noi, artiştii: smerenia. Cântatul în biserică îţi oferă o supunere în cel mai adevărat sens cu putinţă, te fereşte de pericolul ca vreodată să te consideri o divă doar pentru că ai voce şi cânţi pe marile scene ale lumii. Popularitatea extraordinară a operei, publicul cultivat, elitismul te pot abate din drum, îţi pot lua minţile. Când, de fapt, cu toţii suntem doar nişte furnicuţe ale Lui Dumnezeu.
Viitorul din trecut
– La ce visezi, spre ce fel de viitor priveşti?

– Eu privesc spre trecut. Privesc viitorul cu bucuria trecutului. Privesc în urmă şi sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am. Sunt un om împlinit. Este minunat să poţi privi la ziua de ieri, să nu ai regrete, să fii mulţumit de ceea ce ai realizat. Dacă trecutul ne-a făcut să fim cine suntem şi nu avem regrete, înseamnă că în prezent suntem bine. Sunt fericită când privesc înapoi, de aceea am încredere că viitorul va fi la fel de frumos ca trecutul. Eu provin dintr-o familie cu trei copii, iar când am pornit la drum cu propria mea familie, cifra trei mi-a rămas ca un scop, un ţel. Voiam neapărat să am şi eu trei copii. Azi, nu ştiu ce să zic, cred că doi prunci sunt suficienţi, nu pentru că e greu să-i creşti, ci pentru că e dificil să le fii dedicat complet. E o încercare deosebită să le oferi răbdare, tact, timp infinit, aşa cum merită ei. Fetiţa noastră are patru ani şi jumătate, dar în exclusivitate pentru „Formula AS”, vă anunţ că mai avem un bebeluş pe drum. Nu văd loc mai potrivit să împart această bucurie a noastră, decât cu revista pe care o iubesc din tot sufletul meu. Am crescut cu „Formula AS” în casă, părinţii mei au cumpărat-o constant, dintotdeauna. Prezenţa ei în casa copilăriei face parte din acele amintiri care nu ţi se şterg niciodată. Apoi am preluat şi eu ştafeta, iar colecţia adunată este azi impresionantă. O citesc la fiecare final de săptămână şi nu o dată m-am gândit la cât de fericită aş fi să mă regăsesc într-o zi în filele ei.

Dar dacă eu voi fi fericită, oare ce cuvânt aş putea găsi pentru bucuria mamei, să mă întâlnească în paginile revistei ei preferate? Mai rămâne un singur aspect al viitorului: cel muzical. Activitatea mea de scenă continuă ca şi până acum, muzică de operă, romanţă, muzică sacră, dar cu o aplecare în plus pentru compoziţie. Deja am câteva melodii, prima mea compoziţie a fost dedicată chiar mamei mele, se numeşte simplu, „Mama”. Versurile sunt ale preotului Cărămizaru, care este şi un poet extrem de sensibil. Tot pe versurile dumnealui am compus şi un colind, „Stele dalbe”. Aceste prime două compoziţii sunt o mare realizare pentru mine, fiindcă a scrie muzică e un vis încă din copilărie. În luna mai va apărea şi a treia melodie proprie, una dedicată memoriei tatălui meu, dar care se referă la prezentul acesta care ne încearcă atât. De aceea se şi numeşte „Tot mai greu”. Sper, însă, din toată inima mea, că greul se va sfârşi, că pacea şi bucuria vor domni din nou peste omenire. Sunt convinsă că, la momentul potrivit, Dumnezeu ne va ierta pentru toate relele şi ne va lumina calea către lumea aceea plină de dragoste şi lumină, pe care se pare că am rătăcit-o în ultima vreme. Dar, între timp, noi trebuie să fim furnicuţele Lui, unele care să-I merite dragostea şi iertarea. Doamne ajută!