– Evocare de Bogdan Mihai Simion –
Mireasă la cincisprezece ani
– În reprezentarea noastră, a celor de azi, Maria Lătărețu este regina cântecului popular oltenesc. Îți propun ca înainte de a-i spune povestea legată de Micul Paris, să călătorim împreună în Gorj, locul nașterii ei, care i-a marcat viața și cariera.

– Într-adevăr, povestea noastră de azi începe în nordul Gorjului, o zonă de dealuri care urcă spre munți, de o frumusețe mirifică. O adevărată gură de rai! Satul Bălcești era lipit de pădure, un sat străvechi, cu case mici, construite din bârne, toate spoite în alb, cu margini albastre în jurul ferestrelor. În sătucul acesta s-a născut, la 1911, Maria Borcan, viitoarea Maria Lătăreţu. I s-a spus de mică Marița, şi Mariţa a rămas pentru totdeauna, pentru cei care au iubit-o. Mă gândesc că și peisajul copilăriei a îndemnat-o, mai târziu, la cântat: păsările, foşnetul carpenilor şi fagilor şi, mai jos, lanuri nesfârşite de porumb. Priveliştea era superbă, sărăcia, însă, lucie. Maria s-a născut din mamă țigancă și tată român și a avut șaptesprezece fraţi. Cum să fi fost oare pentru nea Ion Borcan, agricultor din Bălceştii de pe Gilort (Bengeşti Ciocadia), să aibă atâtea guri de hrănit?! Cert este că talentul muzical al Mariţei se datorează mamei, care era novăceancă, din celebrul clan de lăutari Culici. Nu am niciun dubiu că mama îi cânta Mariţei, când era copilă, sumedenie de cântece vechi, minunate. Cosea de mână basmale, batiste şi ii, obiecte brodate cu migală, pe care le şi vindea. Imediat după terminarea primului război mondial, în 1918, Mariţa a fost dusă la şcoală, a făcut patru clase, atât cât era obligatoriu, iar în 1926, la cincisprezece ani, îl întâlneşte pe tânărul şi chipeşul lăutar Tică Lătăreţu. Doar şaptesprezece ani avea şi băiatul, dar s-au căsătorit imediat. Frumoasă era şi ea, o minunăţie de fată. Tică era deja un lăutar cunoscut, chemat la nunţi, avea renume în zonă, încă de foarte tânăr. Mariţa aproape că a fost înfiată de familia băiatului, s-a mutat în casa lor, plină de viori, ţambale, chitare, cobze, contrabas. Aşadar, în sufletul fetei lui Ion Borcan, curgea muzică din două direcţii: de la familia mamei şi cea a soţului, dar şi de la munţii pe care-i privea muncind în gospodărie, de la păsările cerului, de la foșnetul fermecat al naturii, ce învăluia căsuţele mici şi albe de pe malul Gilortului. Natura şi oamenii plini de viaţă ai Gorjului i-au devenit, mai târziu, personaje principale în muzică.
– Cum și-a făcut loc Maria printre lăutarii gorjeni? În vremurile de atunci, era o meserie strict bărbătească…
– Da, în lăutărie doar bărbaţii cântau… până la ea. Tocmai de aceea e povestea Mariţei Lătăreţu atât de specială. Dar nici ea nu a urcat pe scenă din prima: la început, doar stătea pe lângă bărbatu-său, să-i şteargă sudoarea şi să-i schimbe cămaşa. Mie mi le-a povestit toate astea nea Aliţă Piţigoi, lăutar în celebra „Ceată a lui Piţigoi”. El i-a cunoscut direct, le ştia cântările. Mi-a spus cum Tică Lătăreţu schimba cinci cămăşi pe noapte, că fierbea când juca sârbele alea tocate, cum numai la Gorj se cântau. Oltenii jucau de ieşea fum din pământ. Erau puternici, toată energia din ei se consuma la sârbe. Să reţinem că nu suntem încă în Micul Paris, ci la Gorj, în anii 1920 – ’30, unde te îmbătai şi jucai sârba şi hora de mână, iar lăutarul cu vioara trăgea ca nebunul să ţină pasul cu dansul acela îndrăcit. Probabil, la un moment dat, rupt de oboseală, Tică i-o fi zis nevestei: „Hai, fa, cântă şi tu, că doar ştii de la maică-ta, să-mi mai trag şi eu sufletul”, şi gata a fost. A avut un atât de mare succes, că nu a mai lipsit de pe scenă, de lângă bărbatul ei. Ce-i drept, nevoia era mai degrabă legată de bani: pur şi simplu, câştigau mai bine împreună. Era sărăcie în ţară, satele româneşti nu avea nimic din măreţia oraşelor, cu atât mai puţin a Micului Paris. Tocmai de aceea, victoria de mai târziu a Mariţei în muzică este uriaşă. A fost prima lăutăreasă care a făcut carieră! Mai apăruseră în anii aceia Gena Bârsan sau Ioana Zlătaru, tot din neamuri mari de lăutari, cântau cu chitarele şi minunat cu vocile, dar reprezentaţiile lor măsurau doar câteva cătune. Vreme de zece ani, a colindat şi Mariţa sat după sat, alături de soţul ei, a învăţat cântece lungi, de jale, hăulite, cântece munteneşti, cântece de dragoste, hore, sârbe olteneşti, dar şi cântece ritualice, legate de momentele esenţiale ale vieţii (bocete, cântece de botez sau nuntă). Așa se face că în 1935, Maria Lătăreţu avea Gorjul la picioare. La numai douăzeci şi patru de ani!
„Ești foarte bună! Vii cu noi la București!”
– E, totuşi, cale lungă între satele olteneşti şi restaurantele cu ştaif din Micul Paris, unde a ajuns să cânte Maria…

– Calea se scurtează brusc dacă îţi bate norocul la uşă. Pentru Maria, s-a întâmplat în 1935, când la Târgu Jiu a venit marele compozitor şi critic muzical Constantin Brăiloiu (şi el gorjean, fiu de aristocrat). A sosit cu o echipă de folclorişti să cerceteze zona, printre ei aflându-se două nume devenite celebre: Harry Brauner şi Mihai Pop. Era perioada de mare entuziasm a cercetării sociologice a satului românesc, finanțată de Casa Regală a României. Au ascultat-o pe Maria Lătăreţu şi încântarea a fost maximă. Primul şi primul lucru care i-a vrăjit a fost glasul, apoi repertoriul. „Eşti foarte bună, vii cu noi la Bucureşti să înregistrezi câteva melodii”. Iar Maria l-a urmat pe „domn’ profesor”, cum l-a numit mereu pe Brăiloiu. Curând, ea păşeşte pentru prima dată pe străzile Micului Paris, păstorită de aceşti mari muzicologi. „Mărioară, pui boboc” şi „În pădure, la Stroieşti” sunt primele înregistrări ale Mariei Lătăreţu, în 1936, pe cilindru Edison. Trebuie să spunem că amândouă melodiile erau erotice. Majoritatea sârbelor olteneşti cântau dragostea pătimașă, adeseori păcătoasă: „Mărioară, pui boboc, adă-mi ţâţa să mă joc, să mă joc cu ţâţa ta, pân-o asfinţi luna”… „Fira-i al dracu’ bărbat, ce n-ai făcut patul lat?, să mai doarmă şi-un sărac”… „Nevăstică cu bărbat, lasă-mă puţin în pat…”. „Ia la neica, vreo doi zloţi, şi nu te iubi cu toţi”, cum spune celebrul cântec „Mărioară de la Gorj”. Sau: „Neică, dacă eşti viteaz, fă-ţi grădină cu pârleaz, şi-n grădină fă-ţi fântână, să-ţi vină neica la mână, ba eu nu, ba eu da, că mă vede maică-ta, ba eu nu, ba eu da, toată vara după vaci, acu leagănă şi taci…”. Înspăimântător de erotice aceste cântece! Nu ştim dacă ele erau parte din personalitatea Mariei Lătărețu, sau era sfătuită să meargă pe linia asta, pentru că i se potrivea şi avea succes. Asta considerau folcloriştii vremii că este autentic oltenesc, iar eu le împărtăşesc, întru-totul, părerea. Mă scoate din sărite cum totul a fost pervertit în „mândruţă, guriţă şi portiţă”, de către comunişti.
– A avut Mariţa din Gorj succes imediat în Bucureşti?
– O fată de la Gorj, care cântă cu chitara, o ţigancă frumoasă, ce-i zice despre iubire, despre fuga prin gări după bărbaţi, o fată păstrată în autenticitatea ei şi valorificată la maximum: da, succesul a venit repede. Discurile au fost imediat licenţiate la „Columbia Records” şi s-au vândut foarte bine. Simţul ascuţit al lui Brăiloiu a văzut şi potenţialul comercial în fata de la Gorj, nu a lăsat-o să rămână doar un nume în arhivele de folclor ale Casei Regale. Ce se înregistra pentru arhivă era apoi licenţiat pentru discuri.
Cu ulciorul pe umăr
– Cum se descurca în iureşul Micului Paris fătuca venită din satul cu ferestre albastre? Nu a dus-o viitura la vale?

– S-a descurcat, pentru că a ascultat de „domn’ profesor”. Cu siguranţă o copleşea oraşul, dar era blândă, supusă şi, în acelaşi timp, fericită că realiza ceea ce i se promisese şi că profesorii aveau grijă de ea. Şi aveau! Pe de altă parte, era şi călită. Cucerise Gorjul, sat cu sat, muncind la nunţile alea grele, printre oameni simpli, probabil, adeseori, umilită. Când a venit la Bucureşti, era deja pregătită pentru local, ba chiar cariera devenea mai uşoară, pentru că publicul era mai civilizat. Nu avea case cumpărate prin capitală, stătea în diferite chirii, iar până a început războiul, l-a avut tot timpul pe bărbatul său lângă ea. Gorjul era mereu prezent în casa lor, pentru că taraful îi era familia, Mariţa îi îngrijea pe lăutari, le gătea, îşi cosea sieşi cămăşi, exact aşa cum învăţase de la mama, în căsuţa copilăriei de sub munţi. Nicio clipă nu a părăsit costumul tradiţional, el era marca ei, imaginea, iar impresarii au înţeles că aşa trebuia să rămână pentru totdeauna. Ba chiar se plusa în sensul acesta, cu fotografii în care apărea cu câte o ulcea pe umeri, exact ca în picturile lui Grigorescu. Aşadar, mai degrabă decât să se gândească dacă Micul Paris li se potrivea, eu cred că Mariţa şi Tică îi erau recunoscători lui Dumnezeu, că din numeroasele tarafuri cu succes în Oltenia, ei erau singurii cu carieră în capitală. Erau aleşii, iar specialiştii o elogiau pe Mariţa.
– Făcea față Maria Lătărețu, concurenței cu celelalte mari cântărețe ale vremii: Ioana Radu, Mia Braia, Maria Tănase?
– Mariţa a fost un caz unic în muzica din perioada interbelică, prin autenticitatea ei. Specialiştii tocmai asta apreciau, iar oamenii de rând o iubeau pentru că le amintea de satele din care veniseră. Să nu uităm, toate capitalele lumii sunt oraşe cosmopolite, amestecuri de oameni veniţi să-şi caute norocul. Deci, adoraţia publicului şi a specialiştilor era împărţită între aceste femei, pentru că fiecare reprezenta un alt mediu social.
La „Marcu Căciularu”
– În ce restaurante venea lumea să o vadă pe Mariţa Lătăreţu?

– Zece ani a triumfat în Bucureşti. Mergea des la Radio şi, împreună cu taraful soţului ei, a fost angajată la două restaurante din capitală: „Luna Bucureştiului” (un birt mai mic) şi apoi la „Dorul Ancuţei”, restaurant de lux, din Piaţa Lahovari. Cu Tică Lătăreţu şi taraful său a înregistrat Mariţa absolut tot, până la venirea comuniştilor. Taraf mic, simplu, gorjenesc: vioară, violă (braci), contrabas, şi Mariţa cu chitara. Muzică directă, de dragoste, dar şi despre deznădejde şi durere; des întâlneai versuri de genul „maică, tu când m-ai făcut, tare rău ţi-a mai părut…”. O Maria Lătăreţu pe care eu cred că românii nu prea o cunosc. De ce spun asta? Fiindcă există mai puţin de douăzeci de cântece ale Mariei Lătăreţu, înainte de război. Totul a fost transformat de comunişti în rimele cu tractoare şi macarale, care au umplut aşa–zisa muzică populară, începând din anii ’50. Revenind la restaurante, m-aş opri la unul cu o însemnătate aparte: „La Marcu Căciularu”. Acesta era un local deschis de olteanul cu acelaşi nume, la Gara de Nord, pe strada Vespasian. Harry Brauner scria în memoriile sale că întreg cartierul Gării de Nord se transformase, în anii ’30, într-un fel de loc de rendez-vous al oltenilor veniţi în capitală. În birtul gorjeanului Căciularu se întâlneau muncitorii de la căile ferate şi hamalii din gară, iar marea majoritate a acestei categorii erau olteni. Cum auzeau zăngănitul chitarei şi vioara „mieunată” a sârbelor din Gorj, veneau ca atraşi de un magnet. Se simţeau acasă acolo. După o zi de muncă cumplită, fie la cărat bagaje enorme, fie la bătut şine de tren, fie la comerţ ambulant cu cobiliţele pe spate, seara, târziu, la capul gării era locul acesta, unde sârba umplea tot cartierul. Păi, sărea cămaşa pe umerii lor când jucau toată noaptea! Eu aşa îmi închipui ambianţa localului, în vreme ce pe scenă cânta frumuseţea aia de fată, cu bărbată-său lângă ea. Aveau contract şi acolo, iar publicul era înnebunit după ei. Chiar am întâlnit câţiva bucureşteni trecuţi de optzeci de ani, care au copilărit în zona Gării de Nord şi care asociază această muzică nu cu Gorjul, ci cu gara însăşi. „Eu, când eram copil, numai sârbe şi hore auzeam la gară”, aşa mi-au spus majoritatea.
Ei bine, dacă la nea Căciularu, în birt, nu era cazul să te prezinţi altfel decât erai obişnuit în bătătura de acasă, în 1939, povestea se schimbă niţel: Mariţa şi taraful se angajează, la recomandarea lui Brăiloiu, la fastuosul restaurant „Dorul Ancuţei”. Da, sigur că ea cânta printre mese, ca toţi lăutarii, dar trebuia să vorbească altfel, să aibă mai multă prestanţă, să păşească diferit. Iar „domn’ profesor” o învăţase şi aceste lucruri. Nu au schimbat-o, însă. Nici nu era nevoie, pentru că Mariţa era extrem de inteligentă, avea o perspicacitate nativă ieşită din comun. Trebuie neapărat să spunem că aceşti specialiști care i-au fost alături au înţeles perfect că nu trebuia dusă în alte zone muzicale, deşi, sigur, le putea acoperi. Nu au ghidat-o nici la romanţă, nici la tango, au mizat numai pe autenticitatea ei oltenească şi bine au făcut. Nimeni nu a mai cântat ca ea doine gorjeneşti. „Şi băgai cu cucu-n plug” (varianta iniţială a melodiei pervertită de comunişti, în „Mă uitai la răsărit”) e o doină de dragoste răvăşitoare. Sau „Ioane, Ioane, muică, i-auzi oamenii cum lucră,… şi tu stai cu mândra-n luncă”.
O celebritate în Micul Paris
– Ce s-ar fi întâmplat cu Maria Lătărețu dacă n-ar fi ajuns în București?

– Dacă în viața ei n-ar fi existat Columbia, Electrecord, Academia Regală de Muzică, Brăiloiu, Brauner, Gara de Nord, „Dorul Ancuţei”…, azi nu ştiam de Maria Lătăreţu. Rămânea o lăutăreasă pentru nunţi din Bălceşti. Or, încă din 1938, ea devenise o celebritate a Micului Paris. Da, o recunoştea lumea pe stradă. Când i se auzea vocea din local, se strângeau grupuri, grupuri pe la garduri. „I-auzi, e Mariţa Lătăreţu, fata aia din Gorj, de o dă şi la radio”. Cânta cu casa închisă, în restaurante de lux, fiindcă toată lumea venea să vadă „minunea oltenească”. De atunci a apărut expresia „privighetoarea Gorjului”, aşa o prezentau în spectacole, aşa era introdusă la radio. Da, era supusă, cuminte, ascultătoare, credincioasă, nu avea absolut deloc aere de divă, dar era o mare şi unică artistă în Micul Paris.
„Prima lăutăreasă din istoria noastră”
– Se simte, totuşi, o tristeţe acolo, în glasul ei, în cuminţenia acestei artiste…

– Este adevărat. Viaţa i-a fost adesea una grea, grea de tot. Tristeţea e cauzată, în primul rând, de pierderile pe care le-a suferit. De la mulţi fraţi pieriţi mult prea devreme, la propriii copii: cinci din şase s-au prăpădit foarte mici. Se ştiu lucrurile acestea, se insistă pe ele chiar obsedant, în biografii, nu le mai repetăm şi noi. Trebuie totuşi să înţelegem că viaţa în România între cele două războaie nu era numai cea din marile oraşe, nu era cea din poveştile noastre despre Micul Paris. Greu, tare greu se trăia la ţară, iar copiii se stingeau de mici, pentru că accesul la servicii medicale era ca şi inexistent. Dar una dintre pierderile Mariţei a fost, cu adevărat, zguduitoare: fetiţa ei de şapte ani, când era în grija socrilor, la Bălceşti, a murit după ce a fost muşcată de un câine turbat. Maria Lătăreţu a aflat asta dintr-o telegramă, înainte de a urca pe scenă, la „Dorul Ancuţei”. Nu puteai spune că nu mai cânţi, îţi făceai treaba aşa, cu inima zdrobită de durere. Ba chiar două săptămâni mai târziu, imprima iar pentru Columbia Records tot sârbe de dragoste. Ce-o fi fost în sufletul Mariţei, să cânte cu chitara de gât, despre aventuri amoroase, când sufletul îi era sfâşiat? Să nu mai spunem că era enorm de credincioasă, iar la vremea aceea, oamenii de la ţară păstrau doliul cu sfinţenie. A fost vitează Mariţa, ce mai! Până în 1942, a înregistrat încontinuu, adică până când bărbatul ei a fost încorporat. Iarăşi dădea de greu, trăind vreme de cinci ani singură. Tică fusese luat prizonier, deci nu ştia dacă mai era viu. Cu singurul băiat care le mai rămăsese, cu cântări arvunite, fără taraful ei, Maria Lătăreţu a continuat să cânte neîncetat. Cânta şi îşi creştea băiatul cu dragoste şi credinţă. L-a educat pe Ionel Lătăreţu cât a putut de bine, băiatul a terminat Politehnica şi a ajuns inginer, deci, o mare realizare pentru familie. Chiar dacă povestea Mariei e tristă, prin începutul şi sfârşitul ei, prin unele momente tulburătoare, totuşi o lumină străbate: şi-a văzut băiatul realizat, mult peste condiţia lor, enorm pentru fata cu şaptesprezece fraţi, din satul cu case de bârne spoite. Repet şi o voi face mereu: oamenii aceştia pe care-i pomenim în istorisirile noastre au fost foarte harnici. Şi-au făcut meseria cu dăruire, cu un devotament ieşit din comun. Mariţa Lătăreţu a cântat cincizeci de ani încontinuu, mereu, mereu, mereu, a cântat iar şi iar. Iar după moartea ei, până azi, de alţi cincizeci de ani, vorbim despre ea ca şi cum ar fi printre noi: asta înseamnă să fii artist enorm.
– Te întreb la final, aşa cum am mai făcut-o şi cu referire la alţi artişti interbelici: cum ţi-ai dori să rămână Mariţa Lătăreţu în conştiinţa noastră?

– Aş vrea să o păstrăm în memorie ca prima lăutăreasă din istoria noastră. La fel de important este că ea a fost începutul şi sfârşitul muzicii ţărăneşti originale, din regiunea Gorjului. Am făcut anchete în comunele Bălceşti, Târgu Cărbuneşti, Baia de Fier, Pârâul de Pripor, am cunoscut destui lăutari locali, unii chiar au cântat cu soţii Lătăreţu, dar nici măcar jumătate dintre ei nu-şi mai conservă caracteristicile locale, acelea atât de importante în repertoriul interbelic al Mariţei Lătăreţu. De aceea spun că moartea ei este şi punctul terminal al acestei muzici. Mariţa a fost începutul şi sfârşitul, iar moartea ei dramatică, din 1972, în culise, cu muzica pe buze, parcă ar veni ca o dovadă a acestui lucru trist. Maria Lătăreţu e singura lăutăreasă autentică din perioada interbelică, la ea nu a fost nevoie de artificiile la care au apelat Maria Tănase, Mia Braia, Ioana Radu ca să pară dizeuze, dar cumva din popor. Maria Lătăreţu era autentică sută la sută! Mai mult, a rămas până azi model de tehnică vocală, inclusiv pentru tinere. Văd la „Vedeta populară” cum majoritatea fetelor din Gorj tot la Maria Lătăreţu se întorc. E adevărat că fetiţele acestea, de nici douăzeci de ani, nu ştiu să-i despartă repertoriul, să aleagă originalul de făcătura comunistă, dar faptul că încă o adoră ne spune că aura şi influenţa Mariţei Lătăreţu au trecut strălucit proba timpului.