IONU DOSA (profesor de tras cu arcul tradițional): „«Arcașii Cetății» este o întâlnire cu istoria și natura”

– A înființat la Costeșți, lângă cetățile dacice, cea mai importantă școală de arcași în aer liber din România. Am stat de vorbă cu el ca să aflăm cum se poate îmbina sportul cu istoria și natura, dar și pentru a înțelege satisfacția săgeții trase drept la țintă –

„Stai un pic, să mai trag trei săgeți”

– Dragă Ionu, ai lăsat Clujul, un mare oraș, pentru a te întoarce în Munții Orăștiei, la Cos­tești, unde ai pornit cea mai importantă școală de tras cu arcul tradițional în aer liber. Ce te-a determinat să faci acest pas?

– În primul rând, a fost o alegere simplă, pentru că eu aici am copilărit. Tatăl, bunicul și străbunicul meu sunt din Costești, eu am copilărit în apropierea cetăților dacice, deci aș putea spune că m-au chemat rădăcinile. Aici este acasă pen­tru mine, a fost o alegere emoțională, cu inima. În al doilea rând, am vrut să fac o școală de arcași. După mulți ani de competiții, am vrut să promovez tirul cu arcul tradițional sau istoric, din dorința de a da mai departe din ceea ce am învățat. La poalele Sarmizegetusei mi s-a părut cel mai potrivit loc atât pentru o inițiere în tainele arcului tradițional, cât și pentru a discuta, por­nind de la el, despre istoria și tradițiile moștenite de la daci. Vin în zonă zeci de mii de turiști în fiecare vară și mi-am zis că poate ar fi interesant să vadă o bucată concretă din istoria dacilor, să ia efectiv un arc în mână și să tragă câteva săgeți. Așa s-a născut, cu ajutorul lui Gabriel Rusan, vicepreședintele clu­bu­lui, și al câtorva prieteni, Ar­cașii Cetății, care le dă întâlnire oamenilor nu doar cu sportul, ci și cu natura și istoria.

– Având în vedere că școala are deja doi ani, bănuiesc că a avut suc­ces…

– Este incredibil, mult peste așteptările noastre! Sute de oameni ne-au tre­cut pragul, de toate vârs­tele și din toate catego­riile sociale. Tineri, vârst­nici, doamne care le spun soților: „Stai un pic, să mai trag trei săgeți…”. E fan­tastic cum toți au o sclipire de bucurie în ochi atunci când pun mâna pe arc. Nu știu care este explicația, poate că în ADN-ul nostru a rămas ceva din experiența stră­moșilor, și întâlnirea cu arcul este, de fapt, o re­întâlnire, important e că toți sunt entu­ziaști, toți au o curiozitate legată de trecutul acestor locuri și se bucură de natura din jur. Apoi, o categorie specială sunt copiii. Sute de copii au trecut pe aici, și mulți dintre ei și-au descoperit o nouă pasiune și un talent nativ. Când trag copiii cu arcul, se umple valea asta de chiuiturile lor de bucurie! Și unii sunt atât de înzestrați cu talent, încât fie i-am îndrumat către cluburile sportive din zona lor, fie îi vom sprijini noi să facă performanță sportivă. Sperăm să îi înscriem în clubul nostru, să îi pregătim pentru competiții naționale și internaționale, și în felul ăsta să devenim o pepinieră pentru noile talente. E destul de rar să îți descoperi un talent când pleci într-o vacanță în vârful muntelui, iar oame­nii sunt bucuroși, dar și surprinși. De ambele părți este bucurie. Ca să glumim un pic, la noi vii turist și pleci arcaș.

Arcurile dacilor de pe Columna lui Traian

– De unde v-ați luat informații despre arcu­rile dacilor?

– Despre arcurile dacice se știu destule lu­cruri încât să avem astăzi un meșter arcar, biho­reanul Sav Dacian, care face astfel de replici ale arcului dacic nu doar funcționale, ci chiar foarte per­formante. Imaginea arcului dacic s-a păstrat foarte bine, în primul rând pe Columna lui Traian, unde vedem cum cei asediați în Sar­mi­zegetusa folosesc această armă. Acolo putem să vedem cum arată – un arc destul de mic, recurbat, foarte probabil folosit și de războinici călare, preluat ca model de la sciți, dar îmbunătățit. Despre arcașii daci sunt multe izvoare care vorbesc. Horațiu ne spune că „Se pricep mai bine decât toți la aruncarea săgeții”, iar Ovidiu spune despre geți că „Între ei, nu-i niciunul care să nu poarte tolbă, arc și săgeți îngălbenite de veninul viperei”. Pe-atunci, arcurile erau făcute cel mai probabil din os și lemn, îmbinate cu tendon de animal. Din păcate, de la daci s-au păstrat doar vârfuri de săgeți, și acestea sunt diferite, în func­ție de utilitate – pentru vânat, pentru armuri – în ge­neral sunt făcute din fier forjat. Noi presu­pu­nem că săgețile erau făcute din trestie, și cele mai grele, din lemn de fag. Unele surse vorbesc des­pre fap­tul că dacii își aduceau lemnul pentru arcuri de la sarmați, din zona Ar­meniei de astăzi, și altele, cum este cartea cu gra­vuri a lui Mont­faucon, de­scrie arcul da­cic având la capete repre­zentări sculp­tate de dra­goni sau păsări. Oricum ar fi fost, prezența arcului la daci arată că ei stă­pâ­neau a­cest meșteșug de­loc sim­plu. Astăzi avem mate­riale moderne, dar pe vre­mea aceea era o ade­vă­rată artă să faci un arc bun din corn de ani­mal sau lemn, lipit cu ma­te­riale naturale. Și tot o artă era să faci săgeți – să știi ce lemn să folo­sești, să îi faci și să îi prinzi vâr­ful, să folosești anumite pene care să îi echi­libreze zborul. Din fericire, meșteșugul vechilor ar­cari s-a păstrat până în zilele noastre în Ro­mâ­nia, și chiar dacă sunt puțini cei ce fac arcuri și să­geți, sunt foare pricepuți.

Arcul de alun, cu săgeată de trestie

– Tu însuți ești un maestru al arcului, mul­tiplu campion, ai câștigat peste o sută de premii naționale și internaționale. Cum a început pentru tine această pasiune?

– Am început să trag de copil cu arcul, când tata îmi făcea arc din ramuri de alun, cu săgeți de trestie. Și acum mă emoționez când îmi amin­tesc! Era un băț de alun și coarda era o sfoară, dar mie mi se părea atunci, pe la patru ani, cel mai frumos arc din lume! Apoi am locuit câțiva ani în Norvegia, și un prieten de acolo mi-a făcut cadou un arc adevărat. Am mers la magazin și mi-am cumpărat săgeți. M-am apucat de tras în curte. Am înțeles că este un pic mai complicat de atât, dar mi-a plăcut foarte mult, și de atunci nu am mai lăsat acest sport. Pe vremea aceea, tirul cu arcul în România nu era un sport popular, între timp lucrurile s-au mai schimbat. Dar am devenit pasionat, am început să studiez și să mă antrenez. Și în felul ăsta, cu timpul, antre­na­men­tele au început să își spună cuvântul – am început să câștig premii și să urc pe podium, tot mai sus. N-am ținut cont la antrena­mente de frig sau căldură sau anotimp. Și premiile au tot venit, nu se mai opreau, apoi nu mă mai pu­team opri eu, pentru că acest sport a devenit un mod de viață penru mine. Am în­vățat din studiu, dar și din antrenament, fiind atent la mine și la greșelile pe care le făceam. Așa am dezvoltat metode per­sonale de antre­na­ment, pe care azi le predau la poalele cetă­ților dacice, în po­ligonul în aer liber pe care l-am des­chis. Acolo se formează arcași, dar și an­trenori, cel mai bun exemplu este co­le­gul nostru Gabriel Rusan, care în­tr-un an a devenit unul dintre cei mai com­pleți ins­truc­tori de tir cu arcul tra­di­țio­nal.

– În România, în ciuda tradiției is­torice, arcul tradițional a fost multă vreme marginalizat. Cum se explică zona de um­bră în care a stat ani de zile acest sport și interesul de acum?

– Nu pot să dau un răspuns exact, tot timpul au existat grupuri mici de arcași, care țineau legătura între ele. Era o zonă de nișă, câțiva pasionați ne­buni – din toate colțurile țării… Ne în­tâl­neam în mici schimburi de expe­riență și ne învățam unii pe ceilalți, fie­care ce știa, de la pielărie, la făcutul de săgeți. Arcurile tradiționale erau foar­te rare și, în general, erau făcute acasă de câte cineva, dintr-o bucată de frasin sau salcâm sau ce avusese la în­demână. Apoi au început să vină prieteni și să fim tot mai mulți. Au ajutat foarte mult platfor­me­le sociale, care ne-au dat foarte multă vizi­bi­litate și am putut comunica mult mai bine între noi, dar și cu ceilalți. Așa cred că s-a petrecut aceas­tă explozie a numărului de arcași. Sigur, un nu­cleu mic, aproape invi­zibil, a existat, însă acum el s-a dezvoltat la nivel național într-o ade­vărată rețea. Oamenii au discu­tat, s-au întâlnit și au organizat competiții. S-a făcut totul din pa­siu­ne. Au început cu com­petiții individuale, în orașe, între prieteni, și apoi acestea s-au extins, s-au for­mat adevărate circui­te pe care le avem as­tăzi. Fe­nomenul acesta s-a dezvoltat mai ales în Tran­silvania și Banat, apoi a cuprins toată țara. Acum a fost recunoscut ofi­cial ca sport, pentru că nu poți să ignori am­ploarea pe care a luat-o – avem clu­buri de arcași din Bihor, Hu­ne­doara, până în Argeș sau București. Este un fenomen. Din păcate, sun­tem destul de în urmă față de alte țări, unde arcul tradițional sau isto­ric a fost susținut și încurajat ofi­cial, există competiții, există fede­rații internaționale.

„Făuritul de săgeți e un meșteșug rar în ziua de azi”

– În afară de faptul că ești ar­caș, faci și săgeți din lemn. Cât de complicat este acest meșteșug?

– La început, era destul de di­ficil, în sensul că nici materiale nu aveai prea multe. Dacă mi se rupea o săgeată, recuperam de la ea atât vârful, cât și penele. Acum, lu­cru­rile au progresat, însă mește­șugul de a face o săgeată bună e cunoscut de pu­țini. E o artă în sine făcutul unei să­geți din lemn bune, echili­brate, potrivite anume pentru un arc și un arcaș. Se ține cont de înălțimea arcașului, de pu­terea arcului, flexibilitatea lemnului din care e fă­cută, penajul care i se adaugă sau greu­tatea vâr­fului și altele. Fiecare detaliu de acest fel trebuie gân­dit și armonizat, ca la final o să­geată să zboa­re și să lovească ținta. Ca și olarii sau fierarii, făuritul de săgeți e un meșteșug rar în ziua de azi. Există cărți din care poți învăța și, cel mai important, mai sunt câțiva oameni care fac așa ceva și de la care poți „fura” meserie. Cam așa am învățat să fac și eu săgețile și sper să nu se piardă acest meșteșug. Eu am rafinat ceea ce am învățat și săgețile mele au pus câțiva oameni pe primele locuri la concursuri importante.

„E ca și cum ai trage cu gândul”

– Pentru neinițiați, tirul cu arcul poate să pară un sport monoton. Care este frumusețea lui nevăzută?

– Ca în orice sport, și tirul cu arcul te învață să îți depășești limitele, să fii perseverent și dis­ciplinat, și toate astea sunt câștiguri personale, care îți pot modela caracterul. Acum m-am con­centrat pe antrenorat și asta este o altă satisfacție. Să vezi copiii chiuind de bucurie atunci când nimeresc ținta iarăși te motivează. Și, nu în ultimul rând, trasul cu arcul este pentru mine o formă de meditație, mă liniștește ex­traordinar de mult. Nu știu cum aș putea să explic acea stare… gândurile pur și sim­plu dispar, rămânem doar eu și vocea mea interioară. În trasul cu arcul nu este vorba doar despre concentrare, ci și despre o rela­xare maximă, ca atunci când faci ceva din plăcere și din pasiune. La arcul tradițional nu există sistem de ochire, este doar ceva in­tuitiv și e impresionant să vezi cum, in­de­­pendent de tine sau mai presus de tine, cre­­ierul și mușchii se coordonează, și să­gea­ta lovește exact unde ai vrut. E ca și cum ai conduce săgeata cu puterea gându­lui, e ca și cum ești într-o altă stare de con­știință, extinsă. Trasul unei săgeți îți dez­văluie că suntem mai mult decât rațiunea noastră, că avem în noi resurse pe care nu le putem controla în totalitate – trebuie doar să în­vățăm să le lăsăm libere. Mi-am câștigat un echilibru interior și sunt bucu­ros cu ceea ce mi-a adus în viață, de la disciplină, la pace interioară. La toate astea se adaugă bucuria de a face parte din aceas­tă comunitate de ar­cași care este mai mult decât o comuni­tate de sportivi, sunt oameni speciali, pe care îi leagă sportul, dar în egală măsură, istoria și natura. Poate și din cauză că acest sport nu se desfășoară în mod clasic, pe un teren delimitat, ci de obicei competițiile se desfășoară în natură, în pădure sau la munte, unde este altă at­mosferă decât cea ten­sionată, de compe­tiție. Ajungi la perfor­manță ieșind în natură cu prietenii, asta face să fie un sport magnific.

– Care crezi că este viitorul tirului cu arcul tradițional în România?

– De la un sport marginalizat, tirul cu arc tradițional a ajuns acum un sport foarte iubit. De la câțiva oameni care îl mai practicau, am ajuns astăzi la competiții și la o mulțime de cluburi și la re­cunoașterea arcului istoric ca ramură sportivă ofi­cială, ceea ce este fantastic. Cred că în anii ca­re vor urma, tot mai mulți oa­meni se vor în­­­dră­gosti de acest sport, vom avea com­­petiții tot mai multe și mai serioase.