Revedere cu marea

– Turiștii au ajuns și în această vară pe litoralul ro­mânesc, în ciuda războiului și a tentațiilor exer­ci­tate de alte destinații exotice. Constanța este un oraș fru­mos, dar mai are nevoie de multe intervenții pentru a arăta ca o urbe europeană. Între timp, tineri din îndepărtate țări asiatice vin să lucreze în hoteluri și restaurante –

O călătorie în zori

De trei ani nu am mai călcat pe plaja unei mări. Acum, spre final de August, m-am hotărât să dau o fugă până la Constanța. Cu trenul, numai pentru două zile. Mi-am luat bilet pentru primul Rapid care pleacă spre mare. La trei dimineața, Gara de Nord deja s-a însuflețit. Mulți tineri cu rucsacul în spi­nare. Aud și cuvinte englezești. În sfârșit, trenul se pune în mișcare, pe la patru fără ceva. Taie noap­tea orașului, apoi a câmpiei. Mi-aș fi luat mașina, dar știrile despre ambuteiaje m-au descurajat. Mă și vedeam stând într-o coloană auto încremenită cu orele. Pe de altă parte, nu au lipsit în vara asta nici știrile despre trenuri defectate în plin câmp. Totuși, am chibzuit și am decis că o să fie mai confortabil cu trenul. Măcar pot să ațipesc, ceea ce am și făcut, în­tocmai ca mai toți călătorii. Să mai stea Opelina mea și pe acasă. Eco­logiștii m-ar pu­tea felicita: am scutit atmosfera de o por­ție de gaze de eșa­pa­ment. Înainte să in­tre în gara din Cons­tanța, trenul face, cu viteză redusă, o buclă largă, pe la pe­riferia sudică. Mar­ginile marilor orașe sunt lumi în sine, di­ferite de orașul ca a­ta­re: construcții mici printre furnale imen­se, hale industriale, vile noi răsărind din neorânduiala zonei. Pe o stradă îngustă cât o po­tecă, un dulău înaintează sigur pe sine, ca un paznic care își face rondul de noapte, sub privirile câtorva mâțe cocoțate pe vârful gardurilor și al acoperișu­rilor.    Și iar construcții industriale, moloz, conduc­te, curți pline cu fierotenii și bălării. Apoi, o vale care se cască brusc, inexplicabil, în câmpul plat. O despicătură lungă, copleșită de mărăcini și sălcii, atât de nelalocul ei, încât parcă privesc spre o altă lume, ca într-un film SF. Îmi închipui că dintre tufe și ierburi se ridică gâtul lung al unor dinozauri vegetarieni și se profilează pe imaginea furnalelor care domină orizontul dincolo de buza marelui șanț, despre care nu știu dacă a fost săpat de mâna omului sau e o fisură a scoarței pământului.

La capătul bulevardului

Pun piciorul pe peronul gării din Constanța, ajung în spatele clădirii și intru pe Bulevardul Fer­dinand, care duce spre faleză. E șase dimineața. Aerul e plăcut, un pic răcoros, primenit de briza mă­rii, în dimineața de August pe sfârșite. Străzile sunt încă pustii. Autobuzele circulă mai mult goale. Prefer însă să parcurg pe jos, cu rucsacul în spinare, cei câțiva kilometri până la faleză. Orașul e încă adâncit în somn, cu atât mai mult cu cât e o zi de sâm­bătă. Din bulevard, se deschid, ca într-un la­bi­rint, străzile laterale și niciuna nu seamănă cu alta. Casele sunt din epoci diferite, se rânduiesc fiecare cu altă înfă­ți­șare. Aici, o vilă în stil Art Deco, cu balcoane rotunde pe colț, evo­când prora unui vapor. Acolo, una în stil neo­clasic, alta în stil neoromânesc. Din loc în loc, se ițește câte un bloc utilitarist, fără ornamente, ridicat în comunism. Trotuarele pavate acum câțiva ani s-au vălurit, ca marea. Poate nu pavele ar trebui folosite pentru a acoperi trotuarele, ci covoare din cau­ciuc, care să se plieze după mișcările pămân­tului. Înaintez și parcă simt mirosul mării. Nu o văd încă, dar o bănuiesc, dincolo de capătul bulevar­du­lui, întrezărit pe sub bolta pe care o țese deasupra asfal­tului frunzișul arborilor. Acolo e lumina care prevestește iminența    răsăritului. Grăbesc pasul. În mod obișnuit, acum aș alerga mai degrabă după o cafea, dar acum nu e un timp chiar „obișnuit”. Am venit să revăd marea și, mai întâi, trebuie să mă țin de cuvânt. În sfârșit, ajung pe marginea betonată a falezei înalte și o descopăr jos, sub malul povârnit: întindere albastră, calmă, deasupra căreia lumina di­mineții risipește pân­za de umbre. Soarele e deja de o palmă dea­su­pra câmpiei de ape. Lu­mina portocalie urcă și dă sclipiri jucăușe    gea­mu­rilor blocurilor înși­rate pe linia falezei. Deo­dată, țipătul unui pes­căruș detonează în liniștea matinală și îmi ples­nește auzul cu atâta putere, încât sunt gata să jur că soarele însuși, abia ră­sărit, a țipat ca un pes­că­ruș, ca să marcheze so­nor începutul zilei, ieșirea din adormire a orașului. Abia acum e timpul să ca­ut o cafea.

Marea eroilor

Mai târziu, după bălăceala cuvenită, mă întind sub umbrelă pe șezlong și, ascultând murmurul turiștilor și, de mai departe, vuietul estompat al mării, cad într-un soi de reverie istorică. Țărmul dobrogean abia acum 150 de ani a devenit teritoriu ro­mânesc. A fost nevoie de sacrificiul unor opin­cari, adunați la oaste de prin satele Moldovei, Mun­teniei și Olteniei și trimiși să lupte cu turcii, pentru ca România să aibă drum deschis spre mare. Sigur, în Antichitate, au fost stăpâni pe aici strămoșii noș­tri, daci și romani. În Evul Mediu, viteazul voievod Mircea cel Bătrân a reușit să aducă provincia asta de la răsărit sub sceptrul său, dar sute de ani după aceea, aici a fost teritoriu turcesc, numit sangeac. Românii ajungeau aici ca oieri și lucrători agricoli, întemeind sate sub jurisdicția autorităților oto­mane. După Războiul de Independență din 1877, câș­tigat în defavoarea turcilor, România a obținut stă­pânirea asupra Dobrogei, pierzând însă, în fa­voa­rea rușilor, la masa tratativelor, cele trei județe din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul și Bolgrad. Regele Carol I a acționat imediat pentru a integra în ritmul vieții naționale românești provincia dintre Du­năre și mare. Inginerul Anghel Saligny a cons­truit faimosul pod feroviar de la Cernavodă. Grâ­nele Bărăganului au început să fie transportate, mult mai rapid, cu trenul. Orașul Constanța a fost pri­menit arhitectural și portul a fost extins. Prin acest port maritim, România și-a câștigat legăturile cu lumea întreagă. Dintr-o țară fluvială, a devenit o țară maritimă. Diferența între noi și alte popoare cu ieșire la mare este însă că popoarele respective au fost, în mod natural, vecine cu marea. Grecii, ita­lienii, francezii și spaniolii așa s-au pomenit, cu țărmurile mării în ograda lor. Noi, ca națiune, ca să avem litoralul ăsta dobrogean, să putem dezvol­ta aici un mare port și chiar să putem veni acum să facem baie și să ne lungim pe șezloguri, pentru un ceas de tihnă, a trebuit să luptăm cu arma în mână. La baza acestei proprietăți naționale se află sacrificiul de sânge al soldaților români. Altfel, la Cernavodă am fi arătat pașaportul.

Un oraș în șantier

Centrul istoric al Constanței este, ca refacere, undeva, la jumătatea drumului. Sunt multe clădiri renovate, dar multe altele necesită intervenția restauratorilor. Altele stau camuflate în plasa verde, cu schele pe pereți. Unde mai pui că, din loc în loc, au apărut blocuri noi, cu etaje multe, nici măcar terminate. Nu au nicio legătură de stil cu restul clă­di­rilor, prezen­ța lor este stridentă vi­zual, în timp ce fai­mosul Hotel Pa­­lace, unul dintre simbolurile ora­șu­lui vechi, zace pus­tiu și neîngrijit. În trecut, o admi­nis­trație lacomă, pu­să pe căpătuire, nu a găsit drumul cel bun, competent, pen­tru a pune în orânduială cel mai mare oraș de pe litoralul românesc. Intervențiile sunt pe bucăți, întregul încă suferă. Plaja de sub fa­leza Constanței a fost însă bine amenajată, portul Tomis este plin cu ambarcațiuni private, al căror alb strălucește în soare, ca într-un port de la Me­di­te­rana. Am pus ochii pe o terasă cu specific grecesc și, cum altfel, am cerut o porție de midii în sos de vin și una de hamsii prăjite, aduse la masă de un tânăr din Sri Lanka. La hotelul unde m-am cazat erau doi tineri din această țară. Mai sunt și nepa­lezi, pakistanezi, indieni. Tineri sosiți aici pentru lefurile mai mari. Duminică seara, iată-mă din nou în tren, în drum spre casă. Mi-am luat porția de ma­re, fără să stau în ambuteiaje și nici trenul nu s-a defectat în câmp!