Un stat eşuează fără excepție când misiunea lui de organizator al comunităţii este pervertită de interesele particulare ale celor ce îl conduc. Pe scurt, un stat eşuează, atunci când contractul social pe care se bazează devine formal. Când preşedintele României, Klaus Iohannis, a declarat public că statul a eşuat, el a recunoscut adevărul că între acesta şi cetăţeni s-a produs o ruptură. Comuniştii aveau un „releu” între stat şi comunitate, partidul unic, care, pasămite, sesiza nevoile comunităţii şi le transmitea statului, obligându-l la adecvări succesive, singura grupare ce putea decide care sunt nevoile comunităţii şi cum pot fi ele satisfăcute. Partidul a folosit arbitrar statul, pentru a-şi impune voinţa în dirijarea ansamblului social. La schimbarea din 1989, sub presiunea contextului intern şi extern, „dizidenţii din partid”, conduşi de Ion Iliescu, au schimbat macazul, transferând statului rolul de decident al partidului unic. Oamenii lui Iliescu au ocupat statul, i-au capturat toate instituţiile, deşi pentru impunerea unei aparenţe democratice, au acceptat multipartidismul. Evident, pentru Iliescu şi camarila lui, multipartidism a însemnat secţionarea fostului partid unic în mai multe grupări politice, deosebite, ideologic şi programatic, doar aparent, având în realitate un ţel comun, cel al conservării puterii în aceleași mâini. Partidele autentice, renăscute sau nou apărute, au fost „vânate”, obstrucţionate pe toate căile. După modelul „partidului unic”, statul a devenit instrumentul de satisfacere a intereselor particulare ale clasei conducătoare, foştii activişti şi securişti fiind constrânși, pentru a-l controla, să devină „funcţionari publici”, „specialişti” în domenii concrete de management social. Birocraţia de partid a devenit, prin forţa împrejurărilor, birocraţie de stat, care, ca primă măsură, şi-a asigurat baza economică dominaţiei sale, cu larga contribuție a „partidelor” înfiinţate de ea. Neșcolită la legile dezvoltării moderne, oligarhia de partid și de stat a fost și este incapabilă de activităţi productive, de participarea la o piață concurenţială liberă. Inițiativele ei se reduc la câștiguri sigure, realizate pe baza taxelor şi impozitelor plătite de cetățeni și puținii întreprinzători particulari. Fosta nomenclatură a privatizat statul, pentru ea şi urmaşii ei, administraţia acestuia devenind ţinta ei predilectă. Desigur, când acesta reuşeşte o organizare funcţională eficientă şi coerentă, el merită toţi banii. Pentru aceasta, ar trebui să fie extrem de bine pregătit profesional, cu specialişti de înaltă clasă, care să pună interesul general înaintea intereselor particulare și politice. Or, în România, administraţia de stat s-a transformat într-o castă parazitară, ineficientă, suficientă sieşi, legiferând în favoarea intereselor proprii, fără a mai ţine cont de situaţia „celorlalţi”, din impozitarea muncii cărora trăieşte. Pentru politicieni, administraţia statului a ajuns principala sursă a bunăstării lor şi principalul „teren de activitate”, indiferent de (ne)specializarea lor. Cum să meargă bine lucrurile în România, când aflăm că la conducerea agenţiilor şi companiilor statului sunt impuşi indivizi fără nicio legătură profesională cu activităţile acestora? Un Bădălau (inginer) la curtea de conturi, un Stănescu (agricultor) la ANRE, o Dăncilă (profesoară de lucru manual) la BNR, şi exemple sunt nenumărate. Criteriul numirilor de acest tip este cel al fidelităţii faţă de partid, față de un conducător sau altul. „Unde nu-i cap e vai de picioare”, spune un proverb. Nepriceperea, haosul birocratic, corupţia fac ca statul să îşi rateze misiunea, să anuleze şansele cetăţenilor la acţiuni concrete și corecte. Se ştie că puterea unui stat se dovedește în momentele de criză economică, de catastrofă naturală sau socială (pandemie). Or, la toate capitolele, statul român a rămas corigent: un stat slab, pe cale de prăbuşire. Unde sunt salvatorii, specialiștii promiși numiți cu tam-tam în funcții de miniștri? Dacă țineți minte, în 2011, o ordonanţă de urgenţă (OUG 101) stabilea că toate posturile de conducere din instituţiile şi agenţiile statului, din companiile acestuia şi consiliile de administraţie în care el este implicat se vor ocupa NUMAI prin concurs profesional. Dacă în anii scurşi de atunci găsiţi vreo singură numire corectă la acest nivel, sunt gata să retrag afirmaţia (fie ea şi susţinută de preşedintele ţării ) că România este un „stat eşuat”.
