ROMÂNIA LA ZI
– Pe 17 decembrie 2010, la Cluj-Napoca s-a scris una dintre cele mai rușinoase pagini ale istoriei României postdecembriste. Zeci de familii de etnie romă au fost ridicate, pe un frig de crăpau pietrele, și mutate la Pata Rât, groapa de gunoi a orașului. Dar comunitatea romă din Pata Rât nu s-a lăsat umilită și răspunsul ei este astăzi un eveniment cultural: festivalul „Khetane”, care în limba romă înseamnă „împreună” –
Buzunarul cu săraci
– Domnule Szakats, sunteți artist, documentarist, președinte de fundație. Cum ați decis să vă implicați în viața comunității din Pata Rât?
– Sunt născut în Cluj și mi-am trăit o bună parte din viață aici. Am fost revoltat atunci când, cu câteva zile înainte de Crăciun, la minus 20 de grade, 350 de oameni au fost luați din casele de pe Dealul Coastei și trimiși cu mașinile de gunoaie la Pata Rât. Mi-am luat imediat camera de filmat și am mers acolo să documentez evacuarea forțată. Atunci am ajuns pentru prima oară la Pata Rât, care funcționa de mult timp, încă din anii ‘70, ca groapă de gunoaie a orașului. Și pentru mine era o zonă crepusculară, cunoșteam prea bine „legenda” clujenilor: să nu mergi acolo, că trăiesc niște canibali, nu mai scapi întreg. Așa am cunoscut comunitatea din Pata Rât. Era deja un ghetou, dar a devenit un ghetou și mai mare, odată cu evacuarea întreprinsă de Primăria din Cluj. Am rămas șocat de condițiile în care trăiesc, fără curent electric, căldură, mijloc de transport spre oraș. Oamenii care merg la muncă și copiii de școală străbat kilometri întregi prin tină, haite de câini vagabonzi, șobolani. În urmă cu zece ani, Universitatea Babeș-Bolyai a făcut un studiu care a arătat că peste 70% dintre romii care trăiesc acolo au ajuns în urma unor evacuări forțate. Oficial, acolo trăiesc 1.300 de oameni, neoficial, îs cu siguranță peste 2000. Statisticile noastre, ale Fundației „Altart”, arată peste 1000 de copii. În Pata Rât nu trăiesc doar romi, orașul produce foarte mulți oameni săraci, care nu au altundeva unde locui. Este buzunarul cu săraci al Clujului. Așa cum la centrifugă apar niște resturi pe margini, tot așa, săracii sunt aruncați la Pata Rât ca resturi ale capitalismului. Și cum romii sunt cea mai vulnerabilă populație a României, acolo ajung mulți dintre ei.
– Tocmai s-a încheiat un studiu ecologic despre calitatea aerului din Pata Rât. Care sunt rezultatele?
– Aerul este toxic în Pata Rât, fără nicio îndoială. Și mai toxic este însă solul. Încă din 2011, un studiu întreprins chiar de Consiliul Județean arată că nivelul concentrațiilor de chimicale și metale grele din Pata Rât depășește uneori de 1000 de ori nivelul de intervenție! Peste nivelul admis există în metodologie nivelul de alertă și peste acesta, nivelul de intervenție, când autoritățile sunt obligate să ia măsuri imediate. Județul Cluj n-a făcut nimic altceva decât să constate. Solul și pânza freatică sunt dezastruos poluate, iar aburii ce ies din pământ după ploi ridică în aer această toxicitate. Nu mai vorbim de arderi de deșeuri și de hidrogen sulfurat…
Gata cu milogeala!
– Ce poate face o fundație culturală, așa cum este cea condusă de dvs., pentru a ajuta, a îmblânzi, cât de cât, viața acelor oameni?
– De nouă ani, organizăm diferite acțiuni, ateliere pentru copii, concursuri de talente, campionat de fotbal, vizionări de filme, discuții. A apărut și ideea de post de radio al comunității, pe care l-am inaugurat în urmă cu un an, cu fonduri norvegiene, după mai multe peripeții cu Primăria. Facem educație sanitară, îi învățăm pe oameni cum să se organizeze mai bine, de ce trebuie să-și trimită copiii la școală. Am întreprins o acțiune de împădurire, am adus un laborator medical în comunitate, încercăm să fim cât mai prezenți pe teren. Radio Pata are două filoane narative: unul ajută comunitatea să-și dea seama de propria putere, celălat – de conectare a Pata Rât la oraș, în sensul de a revendica un loc pe care și-l merită în spațiul mai mare al orașului. Gata cu atitudinea de milogeală, rostită cu o voce subțire: „Avem și noi drepturi”. Nu! Există o comunitate cu valori certe, de care este mândră și cu care defilează, spunând răspicat: „Suntem și noi la masă aici!”
Ghetoul, pe harta Clujului
– Acesta a fost și mesajul primei ediții a festivalului Khetane?
– Colegul meu, Alex Fekete, a venit cu ideea festivalului de mai mulți ani, iar acum am găsit și finanțarea necesară. Mesajul este același: conștientizarea faptului că avem o comunitate cu aceeași valoare ca a oricărui alt cartier al Clujului (Mănăștur, Gheorghieni, Zorilor…). Celălalt mesaj a fost că ne revendicăm locul în viața publică a orașului. Atât de tare se laudă Clujul cu marile lui festivaluri, încât am zis, „Hai să facem și noi un festival, care să facă vizibil și Pata Rât”. Dacă „Untold’-ul a pus Clujul pe harta Europei, „Khetane” va pune ghetoul pe harta Clujului! Am făcut un festival organizat de comunitate, pentru comunitate. La proiecția filmului „Singură la nunta mea”, cu actrița romă Alina Șerban, au venit vreo 70 de oameni. Și-au adus scaune de acasă, s-au uitat, au participat și la dezbaterile despre justiția socială. Au simțit că festivalul e al lor. Au participat la discuțiile cu sociologi, cu antropologi, cu reprezentanți ai instituțiilor publice, care au venit în număr mare. Toți acești oameni au pus umărul pentru ca tema Pata Rât să devină cât mai vizibilă. Spre deosebire de Untold, am avut un festival fără droguri, fără bătăi, fără vreo intervenție a poliției, s-a încheiat exact la ora precizată și nu a deranjat pe nimeni cu zgomotul. În prima zi, am avut 500 de spectatori, în a doua, 600, a venit multă lume din oraș, ceea ce a contat enorm, au interacționat, iar la final, cei din comunitate au simțit că pot discuta și privi de la egal la egal pe cei din același oraș cu ei.
