Când au strecurat într-o lege privind creşterile salariale pentru bugetari, propunerea ca propriile lor lefuri să crească cu 25%, senatorii României au demonstrat cât de tare își iubesc ei țara. Cum să se ocupe de problemele ei grave, din prag de criză, fără recompense în bani? Cum ar putea un senator să se concentreze pe chestiunile aprovizionării cu energie în prag de iarnă și pe explozia prețurilor la toate produsele, fără „o recompensă mică, după buget”, vorba lui Caragiale. Pentru „a rezolva” problemele românilor, senatorii noştri trebuie să fie scutiţi de „bătăi de cap personale”, ştiut fiind că numai cei bogaţi pot fi cinstiţi (cum a susţinut senatorul liberal Virgil Guran) și că numai cei sătui pot crede flămânzilor. Senatorii români s-au gândit, desigur, că dacă majoritatea absolută a celor ce i-au ales aşteaptă de la ei performanțe similare cu ale omologilor vestici, ar trebui să înțeleagă și faptul că pentru a reprezenta țara, „trebuie să-și țină rangul”. Și pentru ca lucrurile să meargă mai repede, membrii senatului României nu au pus propunerea în dezbatere publică și, mai mult, au preferat să o inițieze un coleg de-al lor de la UDMR, aleșii maghiari știind cel mai bine ce înseamnă să reprezinți țara în străinătate. Cu excepţia senatorilor USR-iști (despre care se știe cât de „nepatrioți” sunt!), propunerea a fost acceptată de toate celelalte grupări politice, devenind lege.
Lăsând deoparte ironiile, acțiunea senatorilor români dezvăluie, încă o dată, perversitatea sistemului administrativ al țării, sistem ce a dus la fracturarea societății între o „clasă” de oligarhi birocratizaţi, autoperpetuată, și restul „turmei”, condamnată să îi asigure existența. Cetățeanul de rând are, desigur, dreptul să aleagă democratic, dar nu prea are opţiuni reale, majoritatea celor propuși să îl reprezinte având aceleași „obiceiuri și aspirații”, indiferent de „partidul” din care fac parte. În „cazul dat”, liberalii și membrii AUR (ce se proclamă singuri adepții justiției sociale) au votat legea cot la cot cu PSD-iștii și UDMR-iștii, dovedind că diferențele dintre ei sunt doar vorbe. Indiferent de ideologiile asumate, „băeții” fac totul pentru ca familiile, rudele și clienții lor să fie puși la adăpost de „vicisitudinile istoriei”, de crizele pe care țara le traversează. Am arătat, deseori, cum s-a impus „sistemul” prin ocuparea instituțiilor statului, prin crearea unor partide-fantomă (menite, după eliminarea partidelor veritabile, să mențină iluzia democrației), prin instalarea unei ierarhii impermeabile și, în acelaș timp, „de drept”. Sistemul a păstrat formal separaţia puterilor în stat, dar, în realitate, a impus un ansamblu de interdependențe relaționale care face ca „autonomia” acestora să fie absolut iluzorie. Recenta lege de preluare de către stat a ratelor pentru locuință ale magistraților (și așa bine plătiți și dăruiți cu pensii speciale) arată că independența justiției devine, în fapt, o politizare mascată, generatoare de posibil șantaj reciproc. „Democrația originală” românească pe care a promovat-o, la căderea comunismului ceaușist, Ion Iliescu, „tătucul revoluției”, își arată pe deplin roadele. Ea seamănă cu democraţia controlată rusească sau cu iliberalismul unguresc. Nu s-a ajuns chiar la copierea lor „în literă”, pentru că UE și NATO au impus României anume condiții de transparență decizională și responsabilitate instituțională în funcționarea ansamblului social. Și aici, însă, clasa politică a găsit soluția: „zicem ca ei și facem ca noi!”
Revenind la votul senatorilor pentru creşterea propriilor venituri, trebuie să spunem că el este expresia unei mizerii morale greu de susținut. Să îți adaugi noi favoruri bănești, peste cele deținute deja, în contextul în care le ceri celorlalți să strângă cureaua, trăind la limită, sub povara facturilor uriașe la energie, a scumpirilor în lanț la produsele de bază și la medicamente, a impozitelor și taxelor sporite, mi se pare o ipocrizie politică, pe care numai niște „reprezentanţi” cu totul rupţi de nevoile reale ale comunității o pot practica. Prin voturile cetățenilor ei, România are clasa politică pe care o merită.
