Eram elevă la gimnaziu, când profesorul meu de limba română mi-a dat de la biblioteca școlii o cărticică de Lev Tolstoi. Atunci l-am cunoscut pe celebrul scriitor rus și-mi amintesc cât de mult m-a înduioșat povestirea „Leul și cățelușa”. M-a impresionat sentimentul profund al prieteniei și atașamentului născut între două animale atât de diferite. Nu mă așteptam însă să am nesperata bucurie de a admira frumusețea unei astfel de întâmplări chiar în universul curții mele, protagonista fiind cățelușa mea, Dulușa. Am cunoscut-o când era pui, flămândă și cu toată spaima lumii, adunată în ochișorii ei, fiindcă era alungată și lovită cu pietre de pe la porțile unde s-ar fi cuvenit să primească o bucată de pâine. Ocazional, am descoperit-o zăcând într-un colț al magaziei de lemne al școlii din sat. Era slăbită și avea o rană la picior. Nu avusese pe nimeni s-o protejeze, dar într-o zi, Cerul i-a trimis un om bun, în persoana unei tinere profesoare, care din milă și dragoste pentru animale, a adus-o la ea acasă, oferindu-i căldura unui cămin. I-a îngrijit rănile, a hrănit-o și i-a vegheat existența. Așa a devenit Dulușa „fetița” noastră, frumoasă și fericită. Se juca cu noi în timpul liber pe care i-l puteam dedica. Mi-aș fi dorit să aibă un tovarăș de viață, dar nu vedeam posibilitatea realizării acestui gând până într-o bună zi, când, la poarta din spate a grădinii noastre, spre păduricea din apropiere, apare un câine negru. S-au salutat și mirosit prin zăbrelele gardului, extrem de bucuroși, după care câinele a plecat. N-am dat mare importanță acestei întâlniri. Am aflat mai târziu că stăpâna lui locuia la câteva sute de metri de gospodăria noastră și-l elibera, din curtea lui, seara și dimineața, să se plimbe în pădurea care mărginește proprietățile noastre. Din ziua aceea, câinele cel negru a devenit musafir permanent, vine aproape regulat, iar noi îi deschidem poarta. Dulușa îl așteaptă cu ochii strălucind de bucurie. Ceea ce se întâmplă după aceea e minunat: se iau cu labele în brațe, pe după gât, și apoi pleacă alergând nebunește în pădure. Se întorc după vreo jumătate de oră la poartă. Ea dorește să intre în grădină, dându-i să înțeleagă că întâlnirea a luat sfârșit. El mai zăbovește puțin și în cele din urmă pleacă spre casa lui.
A existat o perioadă când n-a mai apărut câinele. Dulușa se ducea mereu spre locul știut, dar se întorcea în curte tristă. Sufeream și eu pentru ea, îmi plăcea s-o știu fericită. Îi deschideam totuși poarta, sperând că se vor întâlni. Dulușa o lua la goană spre curtea lui, aflată chiar în marginea pădurii. Apoi venea abătută acasă. Dar câinele a reapărut. Fusese bolnav o vreme. Cei doi sunt din nou împreună, fericiți să alerge împreună în pădurea ce se umple de frunze aurii. Mai sunt câini pe ulițele satului nostru, dar Dulușa nu le acordă nicio atenție. Inima ei a fost dăruită. Pare să știe mai bine decât noi, oamenii, că fidelitatea e drumul cel mai sigur spre fericire.
MIA IORDACHE – Tătărani, Dâmbovița
