Un sfânt român pe Muntele Athos: Cuviosul DIONISIE ATHONITUL

– O veste din toamna anului trecut ar fi trebuit să nască mândrie și bucurie printre credincioșii din România: părintele Dionisie Ignat din Muntele Athos, duhovnicul a mii de călugări și mireni, printre care și prințul Charles, a fost propus pentru canonizare. Pe 17 noiembrie, un sobor de monahi i-a dezgro­pat sfintele moaște –

O familie de moldoveni credincioși

Deși astăzi toată lumea vorbește aproape numai de el, în prima parte a vieții sale părintele Dionisie a stat în umbra fratelui său mai mare, călugăr și el, părintele Ghimnazie. Au venit amândoi pe lume în Vorniceni, jud. Botoșani, într-o familie cu opt frați și surori, la o distanță de zece ani. Părintele Ghim­na­zie s-a născut primul, în 1899, și a primit la botez numele de Gheorghe. Părintele Dionisie a venit ulti­mul pe lume, în 1909, și a primit la botez numele de Dimitrie. La nici doi ani de la venirea sa pe lume, părintele le-a murit, așa că Gheorghe i-a fost și frate mai mare și i-a ținut și loc de tată. O datorie fru­moasă, dar grea, căci Ioan Ignat, tatăl lor, fusese om cu viață duhovnicească adâncă, iubitor de biserici și rugăciuni. Există chiar și o minune pusă în seama lui. Odată, Ioan Ignat și-a luat toată familia în pele­rinaj la Sfântul Ioan cel Nou din Suceava. De la ei de-acasă, din Vorniceni, era cale de mers, iar tatăl întreba în dreapta și în stânga pe unde să apuce. Dar n-a mai avut nevoie de călăuză. Cum mergea obosit, pe drum, cu pruncii înșirați după el, dintr-odată a simțit în chip minunat mireasma răspândită de moaș­tele sfântului și nu a mai avut nevoie să întrebe pe nimeni. I-a dus țintă la mormântul sfântului, unde s-au închinat cu toții. Rămasă singură după moartea lui, mama Casandra a trebuit să-și crească cu greu copiii, din care, cel mai mare, Gheorghe, nu împli­nise 12 ani. Dar lacrimile mamei și rugăciunile ta­tălui venite din lumea de dincolo i-au ajutat pe cei doi băieți, Gheorghe și Dimitrie, să-și facă din slu­jirea lui Dumnezeu drumul vieții.

Fratele cel mare

Lunea, miercurea și vinerea, pă­rintele Ghimnazie nu punea nimic în gură, în rest mânca pe apucate și muncea pe rupte. Se lipise de viața din Schitul Măgura, de lângă Târgu Ocna, cu tot sufletul, se ruga neîn­cetat cu rugăciunea lui Iisus, se trezea în fiece miez de noapte pentru a-și face canonul, iar apoi pleca la Utrenie și Liturghie. Deși avea doar 23 de ani, trăia în nevoință, ca un bătrân duhovnic. Drept vorbind, nu fusese copil decât până la 12 ani. Moartea tatălui îl făcuse, dintr-o dată, cap al familiei. Își alinase durerea cufun­dându-se în citirea vieților sfinților și în rugă­ciune, găsind un reazem în cer pen­tru greutățile pământului. De la cărți și de la rugăciune îi venise și chemarea către via­ța monahicească, ar fi plecat mai degrabă spre ea, dar avea frați și surori, așa că a așteptat până după ce a făcut armata. Apoi s-a închinoviat la Schitul Măgura, unde, pentru râvna lui, a fost tuns călugăr la doar un an după ce venise la mânăstire. A primit numele de Ghimnazie și, după alți doi ani, darul diaconiei. Și tot atunci, Dumnezeu i-a dezlegat puterea unei minuni. Sora lui mai mare, Maria, se îm­bolnăvise – pe abdomen îi apăruse o umflătură cam de mărimea unui pumn. A aler­gat la doctori, dar nu i-au aflat leac, așa că s-a în­credințat părintelui Ghim­na­zie, care a slujit Sfântul Maslu pentru ea și i-a și trimis untdelemn și făină sfințite. Cu ele, Maria s-a vin­decat. Încet-încet, rugă­ciu­nile și credința sa au rodit și în inima mezinului Dimitrie. La numai paispre­zece ani, a vrut să-i calce pe urme fratelui cel mare și a venit și el la Măgura. Trei ani mai târziu, plecau îm­preună spre Muntele Sfânt. Auziseră că acolo viața e grea, nevoințele mari, dar rugăciunea puternică. Nu aveau să se mai întoarcă înapoi.

Călugări pe Athos

Dimitrie avea șaptesprezece ani când a pășit pentru întâia dată în Sfântul Munte. Un copil, am spune astăzi, un fecior în toată puterea vârstei, ar fi spus cei de odinioară. Împreună cu fratele său mai mare, Ghimnazie, au bătut la porțile Schitului Ro­mâ­nesc Prodromu, care nu i-a putut primi. La în­ceput, cei doi frați au fost mai degrabă pribegi prin Sfântul Munte, până când Ghimnazie s-a hotărât să cumpere o chilie părăsită și părăginită de lângă Mânăstirea Pantocrator – Chilia Buneivestiri. Un an mai târziu, fratele cel mare avea să-i fie naș de călugărie. La tunderea în monahism, Dimitrie a primit numele de Dionisie, cu care avea să fie cu­noscut în tot Muntele Athos. Bani nu aveau defel, dar pă­rintele Ghimnazie s-a împru­mutat, așa că au urmat trei ani de lipsuri, cu muncă multă, pentru a da banii înapoi. În tot acest răstimp, au lucrat ca argați la Mânăstirea Iviron, trudind din greu pentru doar 20 de drahme pe zi, cu care pe atunci puteai cumpăra doar două pâini. Atât. Două-trei ore mergeau pe jos până la locul în care lucrau, iar odată ajunși înapoi, la chilia lor, stăteau în rugăciune mai toată noaptea. A doua zi o luau de la capăt. Nevoința asta, care pe orice om l-ar fi doborât, pe ei i-a întărit în har. Se nevoiau în locul în care-și doriseră să ajungă. „Era foarte greu de trăit”, avea să-și amin­tească părintele Dionisie mai târziu. „Era tare greu să te ții de programul zilnic de slujbe și să mai faci și altceva pe lângă aceasta. Dar, în acest timp, m-am simțit mai aproape de Dumnezeu decât oricând altcândva, căci era atât de greu și trebuia să ne încredințăm atât de mult voii Lui. Acuma avem înlesniri foarte, foarte mari, dar bucuria aceea duhovnicească adevărată, cum o aveam atuncea când eram săraci și prăpădiți, și cu greutate căpătam pâi­nea cea de toate zilele, acum bucu­ria aceea n-o mai avem”.

Supa îndoită cu apă

E miezul nopții, și din livadă stră­bat miresme de portocali și lămâi. E liniște, o liniște deplină, din care răzbate de jos doar freamătul valu­rilor mării. Peste două ceasuri, în biserică încep slujbele și, în liniștea asta, în care gândurile se așează cu­minți, ca boabele pe ața metaniei, părintele Ghimnazie își începe întot­deauna rugăciunea la chilie. De cărți nu are nevoie – știe pe de rost toată Psaltirea, Ceasurile, Acatistul Bunei­ves­tiri, Acatistul Mântuitorului, Paraclisul Maicii Domnului și multe altele. De focul aprins al rugă­ciunii lui s-a luminat și fratele mai mic, Dionisie, și așa, împreună, s-au agățat de cer. Fiecare zi e aidoma celei care a trecut și cu totul la fel ca cea pe cale să se nască și în această curgere domoală a timpului, părinții își așează, cuminți și neclintiți în statornicia lor, clipă de clipă, ceas după ceas, rugăciunile din chilie sau din biserică. Ghimnazie și Dionisie    se află acum la Chilia Sfântului Gheor­ghe, de la Colciu, un mic schit aflat în subordinea Mânăstirii Vatoped. Au venit aici în 1937 cu un sta­reț român cu viață sfântă, iscusit în lucrarea rugă­ciunii inimii – părintele Ghedeon, care le este și povățuitor. Împreună muncesc pentru a reface chilia. E a doua pe care o reclădesc de când au venit în Sfântul Munte, dând viață nouă zidurilor vechi, îngrijind de livada cu măslini, lămâi și portocali, plantând o grădină pe panta repede a muntelui, din care-și agonisesc puțina hrană zilnică. „Mâncam o supă lungă, îndoită cu apă, cu două-trei fire de orez și o mână de măsline, era foarte simplu, dar darul acela, bucuria aceea duhovnicească, cum să spun, darul cela de la Dumnezeu nu, nu-l mai am acuma! S-a dus…”, spunea părintele Dionisie la bătrânețe. Iar harul acela avea să rodească miracole. Într-o zi, o chilie a schitului a fost cuprinsă de flăcări. În ea țineau cel mai scump odor – o micuță icoană a Prea­curatei, pe care o așezaseră pe masă, între candele. Când chilia a luat foc, părintele Dionisie a alergat să-l stingă. A deschis ușa, un fum fierbinte l-a izbit în față și prin el a văzut că flăcările mistuiseră aproa­pe totul – mobila, cărțile și toată podeaua, ci numai icoana Preacuratei strălucea neatinsă, prin fumul care se risipea. Un semn din cer că toată nevoința lor dădea roade.

Învelit în har

Rămăseseră doar doi, părintele Dionisie, care era acum și duhovnic, și bătrânul Ghedeon. Părin­tele Ghimnazie, fratele cel mare, plecase la Domnul în 1965, iar după el muriseră și ceilalți viețuitori ai chiliei. Peste inima părintelui Dionisie se așternu­seră nenumăratele ceasuri de priveghere, miile de metanii și noiane de lacrimi. Era întărit în virtuți, sporit în nevoințe. Și de acum, cei care-i treceau pra­gul chiliei puteau să întrevadă raza de har care-i în­velea ființa. Când și bătrânul Ghe­deon plecase la cer, părintele Dio­nisie avea 70 de ani, dar sufletul îi era mai proaspăt și mai viu decât al multor tineri. Cu doar doi ani înainte, din țară ve­niseră doi călu­gări. Unul dintre ei, părintele Ioan Șova, îi va fi ha­ghiograf părintelui Dionisie. Multe dintre mărturiile minunate pe care le avem despre cuvios ne-au rămas de la el.

Prințul ucenic

Când, în anii 90, obștea de la Vatoped a luat avânt, sporind în monahi care s-au călugărit aici din toate țările ortodoxe, părintele Dionisie trecuse de 80 de ani, din care peste 60 îi petrecuse doar în Sfântul Munte Athos. Era ca un stâlp de lumină. Așa a ajuns să fie căutat de tot mai multă lume. „Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie”, spu­nea părintele Efrem, starețul de astăzi al Mânăstirii Vatoped. „Toa­te în ființa sa respirau smerita-cu­ge­tare: chipul luminos, zâmbetul cald, vorba blândă și sfătoasă, delicatețea, hazul și simplitatea, felul în care își ascundea nevoința și lucrarea călugărească, într-un cuvânt, noblețea sa duhovniceas­că. Părintele odihnea pe oricine îi bă­tea la ușa chiliei – români, greci, ruși, bulgari sau oameni veniți din cele mai neașteptate colțuri ale lumii, mireni sau călu­gări, primeau răspunsuri la între­bări exis­tențiale, erau sfătuiți, ajutați să-și cunoască adâncurile inimii, își găseau li­niștea. Bă­trânul nu se asemăna unui înțelept al lumii acesteia și nu avea propriu-zis o învățătură; vorbea după nevoia fiecăruia. Însă așa cum l-am cunoscut și l-am înțeles noi, ne-au rămas în inimă trei lucruri pe care, fie prin vorba, fie prin viețuirea sa, le punea cu delicatețe înaintea celor care veneau către el: ascultarea, răbdarea în necazuri și cu­getul smerit”.

„Când n-are omu ochi e mort”

„Intră şi închide uşa, că s-a făcut răcoare de-acuma”. Jurnalistul George Crăsnean stă­tea împietrit în ușa chiliei. Venise la Colciu, împreună cu un grup de pelerini români și rămăsese în ușă neclintit, spunându-și în sine că bătrânul va simți că e acolo și-i va vorbi, chiar dacă nu avea cum să-l mai vadă, pentru că orbise de mai bine de zece ani. Domnul îi luase lumina ochilor, ca să-i sporească lumina din inimă. George Crăsnean a îngenuncheat smerit și i-a cerut sfat. A primit câteva cu­vinte, care i-au rămas în inimă toată viața. Deși orb, părintele Dionisie era mai puternic lăuntric decât fusese vreodată, după ce orbi­rea îl încercase prin suferință. „Toate bolile sunt rele, dar când n-are omu ochi, e ca mort. Dar dacă așa o binecuvântat Dumnezeu, eu îi mulțumesc zi și noapte. M-am rugat Maicii Domnului să-mi dea un dar: să nu mai câr­tesc cu orbirea, și s-a milostivit spre mine. Acum mi-a dat să înțeleg că, așa cum sunt, îmi este de folos. Și acum sunt în pace. Mi-a fost și-mi este de folos să fiu așa”. Pacea pe care o găsise atrăgea mii de pelerini care alergau spre chilia lui, doar ca să-l vadă sau ca să-i ceară un sfat. Monahi din Athos și din toate țările ortodoxe, dar și mulți mireni, erau încredințați că de la el puteau afla povățuire spre veșnicie. Părinții schitului au în­cercat să stăvilească asaltul pelerinilor, înconjurând locul cu un gard. Fără folos. Pelerinii continuau să vină, sărind peste gard doar pentru a ajunge la bătrân. Printre ei s-a numărat și prințul Charles al Ma­rii Britanii, azi rege, care, atras de iubirea bătrâ­nului, i-a devenit ucenic. Rădăcinile românești au rodit încă o dată. Așa i s-au scurs părintelui Dionisie ultimii ani de viață, într-o revărsare de iubire peste oameni. „Fraților, păziți dragostea, că dragostea este de la Dumnezeu”, le spunea celor care doreau să-l vadă. Nu erau doar cuvinte. Ajunsese el însuși dragos­te întru­pată.

Plecarea

„Nu știu dacă Paisie, Porfirie sau Sofronie sunt sfinți, dar știu sigur că Dionisie de la Colciu este!” Cuvintele părintelui    Grigo­rie Zumis, starețul mânăstirii Do­chiariu, le vor fi căzut anapoda mul­tor greci sau ruși, pentru că sfinții lor, Paisie, Porfirie și So­fronie, sunt niște uriași ai orto­doxiei secolului XX. Dar părintele Grigorie văzuse în părintele Dio­nisie ceva mult mai adânc, o sme­re­nie greu de prins în cuvinte. Când a trecut la Domnul, pe 11 mai, în anul 2004, mulți călugări athoniți erau încredințați că au pierdut un sfânt pe pământ. Peste bătrânul duhovnic de la Colciu trecuseră 95 de primăveri, din care 78 petrecute în Sfântul Munte. „A stat cu rabdare și dor de isihie într-o încăpere smerită, de numai cinci metri pătrați, peste șaptezeci de ani”, spunea părintele Efrem, sta­rețul Mânăstirii Vatoped. „Acolo, însă, L-a cunoscut pe Hristos și a înțeles, fără de tăgadă, că la ca­pă­tul răbdării, atunci când în­cetează orice mângâiere ome­neas­­că, în inimă se pogoară dulceața mângâierii dum­nezeiești”.