Apropierea „rotaţiei” de prim-ministru al României impune, inevitabil, cercetarea performanțelor așa-numitului „Guvern al stabilității”, condus în prezent de generalul Nicolae Ciucă. Vorbim de o stabilitate politică, pentru că alianţa PSD – PNL – UDMR are o majoritate confortabilă în parlamentul țării. O stabilitate politică, absolut necesară, în actualul context internaţional. Războiul din Ucraina, disfuncționalitățile sistemice declanşate de pandemia Covid19 și cele prevestite de criza economică și socială, cereau imperios o solidarizare a clasei politice, pentru rezolvarea problemelor complicate generate de ele. S-ar putea spune, din această perspectivă, că ideea preşedintelui Iohannis de a uni „apa cu focul” (adică de a asocia două partide – PSD și PNL – opuse ideologic prin definiţie) a fost benefică, permițând României să reziste provocărilor. Privită de departe, „coaliţia stabilității” ar părea că și-a îndeplinit misiunea. PSD-ul și PNL-ul (mai puţin UDMR-ul, care și-a menţinut eternul program) au trebuit, firesc, să renunţe la o parte din proiectele lor specifice, sacrificându-se pentru binele țării. De departe, așa cum am afirmat înainte, coaliţia a părut, în consecinţă, o reuşită. Mai mult, criza generalizată care a dezvăluit nenumăratele defecţiuni ale sistemului politico-administrativ românesc, a oferit și destule oportunități pentru corijarea acestora și destule şanse de absorbție eficientă a ajutoarelor oferite de UE și NATO, organizaţiile internaţionale din care România face parte. Văzut, însă, din apropiere, contextul rotaţiei, prin care premierul liberal va fi înlocuit cu unul PSD-ist, arată însă că lucrurile nu stau așa.
Nu voi spune nimic despre politica externă a „Guvernului stabilității”, deși ratarea aderării la „spaţiul Schengen” arată că el a acţionat inerţial și neprofesionist. Inerţia este, de altfel, „specificul muncii” majorității guvernelor ce au condus România în ultimele decenii. Cele mai importante schimbări petrecute în această perioadă s-au produs, mai degrabă, sub presiunea partenerilor externi. Ca locuitor al României mă interesează, însă, în primul rând, „reuşitele” guvernului în politica internă. „Aliaţii” și-au început misiunea cu o serie de proiecte asumate în comun și care trebuiau neapărat rezolvate pentru ca ansamblul social să treacă cu minime suferinţe de efectele multiplelor crize conjuncturale pe care țara le traversează. Criza sanitară, urmată de criza energetică și cea socială solicitau măsuri ferme, adecvate și predictibile. Alături de ele trebuiau rezolvate și câteva din „marile proiecte”, menite să asigure României un viitor mai lin. Refacerea infrastructurii comunicaționale (ce ar fi adus, dacă era funcţională, în contextul conflictului ucrainean, o mulţime de beneficii țării), reforma sistemului salarizării și al pensiilor (ce ar fi putut reduce „diferențele de clasă” între cetățenii României), restructurarea sistemului judiciar (prin care s-ar fi limitat inserţiile politicului în „împărțirea dreptății”), precum și concretizarea proiectului prezidenţial „România educată” (prin care s-ar acorda şanse de pregătire superioară tinerelor generaţii) au fost „sarcini” pe care guvernul alianţei stabilității le-a declarat prioritare, mai ales că partenerii țării din UE (prin PNRR) și NATO (prin prezența directă) au făcut totul ca să le sprijine. Dar luaţi pe rând fiecare dintre aceste „obiective” și veţi constata că niciunul nu a fost dus la capăt conform promisiunilor. „Bâlbele” guvernamentale, „afacerile” protejate politic, aberaţiile administrative, exclusiv neprofesioniste, la toate eșaloanele „sistemului”, s-au succedat cu viteze ameţitoare, aducând majoritatea cetățenilor la disperare și sărăcie.
Cum a fost posibil așa ceva? Răspunsul nu e prea greu! Mai întâi alianţa „formală” nu a devenit niciodată o alianţă „organică”, așa cum o cerea situaţia. Ce-i drept, PSD-ul și PNL-ul și-au împărțit frățește plăcinta bugetară, fiecare suspectând, însă, că celălalt a luat mai mult. Atât PSD-ul, cât și PNL-ul par a considera că banii țării sunt, de fapt, banii lor. Cu gândul la alegerile viitoare, liderii lor au căutat permanent să-și favorizeze clientela, în ciuda grijilor comune. Și cum la noi statul este principalul „izvor de beneficii”, fiecare a continuat să-și plaseze susținătorii în administraţia acestuia, indiferent de pregătire sau specializare, cu consecințele birocratice știute. Marele perdant, din acest joc, este PNL-ul, care a ajuns să se calchieze după obiceiurile PSD-iste, deşi aderenţii săi sunt, în genere, mai puţin dependenți de asistența oferită de stat. Mai puternic în ponderea parlamentară, PSD-ul i-a impus PNL-ului un rol subaltern, pe care acesta l-a acceptat. Rotația premierilor nu va aduce, de aceea, nicio schimbare semnificativă în politica internă a guvernului, accentuând în schimb, din perspectiva alegerilor din 2024, competiţia pentru „controlul banilor”. Se ştie că, la români, alegerile vin întotdeauna cu bani și promisiuni de bani!
