ȚARA LA ZI: Întoarcerea căpșunarului

– Din milioanele de români care au plecat la muncă în străinătate, unii s-au întors acasă, în satul lor, și au pus pe picioare o afacere pro­prie, fiind ajutați de fondurile europene acordate pentru agricultură și dez­vol­tare rurală. Marius Kiss este unul dintre ei –

O margine de țară

Satul Checea este un capăt de drum și, în același timp, o margine de țară. Granița cu Serbia este atât de aproape, încât vecinii din Radojevo îți pot auzi fluieratul din grădină. Însă nimeni nu fluieră și nimeni nu strigă pe aici, în această dimineață de februarie. Numai motorul unui excavator care sapă un șanț în lungul șoselei tulbură liniștea acestui sat pierdut în câmpia bănățeană, învăluită de ogoare fertile, tăiate în două de o frontieră de stat. Băieții de la serviciul „Google Street View” nici nu s-au sinchisit să vină până aici, ca să filmeze străzile și să integreze imaginile în aplicația care ne ajută să ne plimbăm cu un singur click, stând acasă pe scaun, prin orașele și satele lumii. Obișnuiesc să in­tru pe această aplicație, înainte să ajung într-un loc, ca să mă documentez pentru un reportaj. E o vi­zită virtuală pe care o fac înaintea celei reale: văd în prealabil cum arată străzile, casele, bise­ricile, peisajul. Trag cu cursorul „omulețul galben” (un simbol mobil) din colțul ecranului, și îl mut pe harta virtuală, unde doresc să merg. Dacă drumul se face albastru, înseamnă că pot să vizualizez ca­se­le, ca și cum aș fi acolo, în teren și aș păși pe stradă. Dacă drumul nu se face albastru, nu pot să văd nimic, „omulețul galben” se întoarce rapid la locul lui, din colțul ecranului. Asta înseamnă: loca­litate izolată, în afara rutelor importante. Che­cea este una dintre acestea. O așezare la capăt de drum și la margine de țară. Cu toate acestea, are primărie proprie, după ce i-a fost atribuit, în 2004, prin lege, statutul de comună. O comună fără sate apar­ținătoare. În timpul regimului comu­nist, aici era unul din locurile pe unde încercau cei însetați de libertate să fugă din România. După revoluție, tot peste această graniță de vest, dar fără să-i mai amenințe soldații cu pistoalele mitralieră, tinerii au plecat la muncă în Occident: cu autocarul, cu mașina, cu pașaport, legal, prin vamă, așa cum trebuie să fie într-o lume de­mocratică. Marius Kiss din Checea Timi­șu­lui a fost unul dintre ei: un căpșunar, un dias­po­rean, un muncitor român prin fermele Ita­liei.

În livezile de măslini

„Sunt născut, aici, în Checea. Am făcut o școală profesională auto, la Timișoara, am fost vân­zător la un magazin de piese de mașini, șofer și agent comercial la o fabrică de dul­ceață, până în 2008, când fostul meu patron de la magazinul de piese auto a dat faliment și mi-a zis «Hai la muncă în Italia, în cons­trucții». Și m-am dus”, povestește Marius, așe­zat pe scaun, într-o încăpere proaspăt renovată. Suntem în mijlocul săptămânii, zi de lucru din plin, înțeleg că are multe treburi pe cap. Eu, cu un pix în mână și un caiet pe masă, stau și îl ascult. „Am plecat cu mașina mea, cumpărată în leasing. M-am oprit în localitatea Fossacesia, din provincia Chieti, aproape de Pescara. M-am an­gajat la un tunisian care avea o fermă mică, de numai un hectar, și cultiva roșii pe care le ducea la piață, cu camionul său. De aici, m-am mutat, în scurt timp, la un fermier în vârstă, care avea livezi de măr și măslin, producea ulei de măsline. Ulte­rior, am aflat că a murit împreună cu soția, în tim­pul pandemiei Covid-19. Nici la el nu am stat mult, vreo două luni, apoi m-am angajat cu contract de muncă la un alt patron, care cultiva pomi, vie, legume. Aici am rămas până în 2016, anul când m-am întors acasă”.

Legumele speranței

Opt ani, la muncă, în fermele Italiei. În con­ce­dii, iarna, venea acasă, la Checea. Opt ani, printre ita­lienii de pe coasta de est a peninsulei, în apro­pierea țărmului Mării Adriatice, unde câmpiile sunt fertile ca pusta bănățeană. „Italienii muncesc foar­te mult”, precizează Marius, clătinându-mi cum­va convingerea că o țin numai într-o petrecere. În­tr-un an, a adus-o și pe Gabriela, soția lui, să lucreze în Italia, iar cu puțin timp înainte să se întoarcă aca­să, au devenit părinții unei fetițe. Un des­tin din două mișcări: spre Vest, la Fossacesia, pen­tru a strânge bani, apoi spre Est, acasă, la Che­cea, ca să își facă afacerea lui, să devină din mun­citor – patron. Alți băieți își cheltuiau leafa pe la terase, Marius a pus ban pe ban („ca să fac econo­mii, m-am lăsat de fumat”) și, reîntors în satul lui, a cumpărat o ca­să, una veche dar zdravănă, cu zi­duri groase și ca­mere încăpătoare, cum se făceau odi­nioară în Ba­nat. S-a apucat să o renoveze, ca­meră cu cameră, dar lucrul merge încet: nu e din categoria acelor pro­prietari care ridică o casă nouă în câteva luni, de parcă ar fi folosit o baghetă ma­gică. A cumpărat și cinci hectare de teren agricol, din cel mai bun, și s-a apucat de legumicultură: „Cu o parte din banii câștigați în Italia, mi-am construit primul solar. Am cultivat roșii și ardei. La noi în sat, nu e o tradiție în legumicultură, dar eu am învățat în fermele italienilor. Aceste cunoș­tințe practice m-au ajutat foarte mult. Am cultivat și cartofi. Am vân­dut consătenilor mei tot ce am produs în fermă. În scurt timp, nu am mai avut ce să le vând. Cererea a fost neașteptat de mare”.

După numai un an de când s-a întors acasă, Marius a depus un proiect la „Agenția pentru Fi­nanțarea Investițiilor Rurale”: 40.000 de euro au ajuns în mica lui fermă de legume. Pe lângă primul solar, a mai ridicat încă trei. Le privesc aliniate în grădina din spatele casei, cu folia arcuită și scli­pitoare. Par niște construcții futuriste. Fermierul de 42 de ani a învățat, însă, de la italieni, să cultive to­­mate și în câmp, pe o suprafață mare. Fostul căp­șu­­nar a pus Checea pe harta cultivatorilor de roșii din România.

Un om serios

În timpul cât Marius a muncit prin Italia, unele lucruri s-au mai schimbat și în satul lui, au fost implementate proiecte de dezvoltare edilitară, cum ar fi asfaltarea străzilor. Nu există însă rețea de gaz, iar apa extrasă dintr-un puț comunal nu este pota­bilă, locuitorii cumpără cu bidonul apă plată de la magazin. Bine că a fost asfaltat drumul care ajunge aici, peste câmp, după ce se desprinde din șoseaua Ti­­mișoara – Jimbolia! Fermierul Marius Kiss e mul­țu­mit de modul în care a reușit până acum să pună pe picioare afacerea lui cu legume. „Nicio­dată nu mi s-a întâmplat să rămân cu marfa pe stoc”, mă asigură. De la 1 ianuarie 2023, este de­ru­lat un nou program de finanțare a agri­culturii românești, numit „Planul Națio­nal Strategic”. Agricultorul din Checea intenționează să mai depună un proiect ca să-și cumpere utilaje și echipamente noi necesare în fermă. Marius luptă în piață de unul singur, nu face parte din­tr-o asociație sau cooperativă. În zonă lip­­sește un depozit care să preia legu­mele și fructele pentru a le vinde, mai departe, marilor magazine. Un strop de organizare ar aduce, desigur, mai multe beneficii micilor producători agricoli. În februarie, e încă liniște pe ogoarele și în so­lariile din Checea, dar mintea lui Ma­rius zumzăie deja de gânduri și planuri. Deși repetă în fiecare sezon aceleași activități, un an nu seamănă cu altul: „A ve­nit odată un vânt puternic și puțin a lipsit să-mi ia folia pe sus”. În câmp, legu­mele sunt la cheremul fenomenelor me­teo­rologice, al bolilor și dăunătorilor. Cheltu­ie­lile cu înființarea culturilor au crescut enorm, în timp ce puterea de cumpărare a consuma­torilor a scăzut. Multe lucruri îi dau bătăi de cap tânărului legumicultor din Che­cea. Ar vrea „să fie lumea mai serioasă”. Se­rio­zi­ta­tea este, îmi dau seama, una din va­lorile lui mo­ra­le. Dacă nu ar fi fost el însuși serios, nu ar fi reușit să se rupă din vraja Italiei însorite, unde cheltuiești ușor banii câștigați greu, și să se întoarcă aici, în satul copilăriei, în mij­locul unei câmpii nesfârșite. Nu-i deloc ușor, nici în Checea, dar aici e stăpân, are afacerea lui, proiectele lui perso­nale. Din căpșunar în Ita­lia, a ajuns șef de exploatație agricolă la el acasă.