La țară sau în orașe, în curți, în parcuri sau pe margini de drum, copacii cresc tăcuți, suportând arsița sau gerul. Vântul îi piaptănă, îi leagănă sau îi bate, încercând trăinicia rădăcinilor. Între arbori și noi, oamenii, de multe ori se leagă adevărate prietenii, ei rămân în poeziile noastre, în amintirile noastre, poate chiar ca martori ai trăirilor noastre cele mai adânci. Scoarța lor suportă elanul nostru de prietenie exagerată, săpat în trunchiul lor, fără să ne gândim că acel tatuaj va rămâne pe veci sub formă de cicatrice. După câte o furtună, la televizor, copacii sunt învinuiți că au distrus o mașină sau că au rupt în cădere firele electrice, dar cui îi pasă pe timp frumos că filtrează poluarea orașelor și ne apără de canicula verii? În drumurile mele de bucureșteancă, am urmărit copacii încă din anii copilăriei. Interesul pentru ei a crescut, pe măsură ce înțelegeam tot mai mult binele ce ni-l fac. Ani de-a rândul, așteptând prin stații tramvaiul sau troleibuzul, m-au adăpostit de soare sau ploi, am urmărit jocul vrăbiuțelor sau am admirat conturul globular al crenguțelor pline de picături, din dreptul vreunui felinar. Cu ani în urmă, am rămas mută de uimire când am văzut în dreptul stației de la Arhitectură că cei ce asfaltaseră au urcat smoală fierbinte până pe trunchiul copacilor. M-am întrebat atunci de unde vin acei oameni, unde au crescut? Azi mă întreb la fel, urmărind vânzătoarele ce stau fumând în uși de prăvălii, dar nu văd pământul uscat din jurul copacilor din fața magazinului. Acum, însă, vreau să atrag atenția semenilor mei, asupra tăcutelor morminte de copaci. Morminte fără cruci, unde numai Dumnezeu face să crească câte o buruiană, dacă nu este și ea călcată de roțile vreunei mașini. Trecem zilnic pe lângă ele. Sunt pe lângă trotuare, înconjurate de pietre, uneori mai păstrează un ciot ce amintește că acolo a trăit un copac. După diametru, îi putem aproxima și vârsta, ca atunci când facem o scădere rapidă, uitându-ne la vreo cruce. Trecem pe lângă aceste mici morminte, uităm că poate am așteptat tramvaiul la umbra dantelată a celui ce nu mai este și, orbiți de întunericul timpurilor, ne căutăm adăpost în dosul vreunui stâlp de beton, și tot nu vedem nimic… Orbi și tăcuți, așteptăm să crească betonul și-în noi…
IULIANA B.
